Se dedică memoriei marelui scriitor Fănuş Neagu. Azi ar fi împlinit 86 de ani!...
Există la Brăila, în zona centrală, o stradă cu nume enigmatic: Braşoveni. Se citează adesea străzi ale oraşului, cu rezonanţe istorice: Bastionului, Fortificaţiei, Cetăţii... În numele lor vuieşte timpul, cum vuieşte marea în cochilii, pe ţărm. Dar între numele de străzi cu rezonanţe vechi nu se citează niciodată strada Braşoveni. Ce să caute în centrul Brăilei o stradă cu acest nume? E o stradă cu iz oriental, între Piaţa Traian şi Liceul Nicolae Iorga. La Brăila istoria acestei străzi este ca şi uitată. Mulţi se vor gândi că avem de-a face cu un nume dat în memoria negustorilor din Braşov, scutiţi de taxe vamale de Vlaicu Vodă, în documentul din 20 ianuarie 1368, dată acceptată ca reper de atestare documentară a oraşului. Deci numele nu ar fi dat întâmplător.
În parte e adevărat. Dar mai e ceva: pe această stradă erau în urmă cu câteva secole hanurile unde veneau braşovenii cu mărfuri. Erau negustori vestiţi în epocă prin braşovencele lor, căruţe cu coş mare, încăpător, pentru marfă, cu coviltir, cu pinten pe osie pentru stabilitate. La spate, un loc special pentru nutreţ. Era trasă de doi cai, dar avea şi doi lăturaşi, pentru schimb, înhămaţi la drumurile în pantă, la traversat cursuri de apă sau pe timpul ploilor, când drumurile erau desfundate. Doi vizitii asigurau, cu schimbul călătoria. Încă de la plecare se grupau câte două-trei, de teama hoţilor căci, drumurile în Valahia nu erau prea sigure.
Braşovul a fost un mare centru comercial. Situat în partea de sud-est a Transilvaniei, dar în centrul spaţiului românesc, Braşovul a făcut comerţ cu oraşe din toate Țările Române, dar în mod deosebit cu Brăila. Într-un fel, destinul Braşovului e asemănător cu al oraşului de la Dunăre: tot oraş de margine, tot creuzet etnic, tot centru comercial. Dacă Brăila era oraş – balama între Orient şi Occident, Braşovul a fost, de asemenea oraş – balama între Occident şi Țările Române. Era cel mai avansat oraş comercial al Occidentului spre Țările Române, aşa cum Brăila a fost cel mai avansat punct comercial al Orientului spre spaţiul românesc, mai avansat chiar decât Bucureştiul.
Înlesnirile voievodale au sporit negoţul cu Brăila. A fost una din cele mai puternice şi îndelungate relaţii comerciale ale Brăilei; cele două oraşe s-au ridicat şi s-au modernizat unul prin altul. Un caz rar de reciprocitate.
Locul hanurilor era un vad bun, în centrul oraşului, în zonă sigură, ocrotită, uşor de coborât spre port, spre corăbii sau vapoare şi în egală măsură uşor de coborât pe strada principală, cu prăvălii unde negustorii braşoveni îşi vindeau marfa. Căci pe Braşoveni, când veneau braşovencele pline cu marfă era sărbătoare. Rămâneau în Brăila câteva zile apoi plecau înapoi burduşite cu atlazuri, mirodenii, arme, elemente de bazar, peşte.
Aduceau de la meşterii renumiţi din Braşov dar şi de la Viena fel de fel de mărunţişuri frumos lucrate, strălucitoare de luau ochii, dar mai ieftine. Ştiau bine ardelenii şi nemţii de slăbiciunea orientalilor pentru podoabe şi veneau în întâmpinarea acestei plăceri cu bijuterii sau mărfuri în care alama înlocuia aurul şi sticla colorată, frumos şlefuită înlocuia pietrele preţioase. Mai aduceau chinoroz, cârmâz şi alte sulimanuri pentru obraz subţire. Erau chilipiruri ce imitau originalele aduse de la Stambul. Cam cum sunt chinezăriile azi. O şa cu intarsii de alamă şi cu frâu bătut cu pietre preţioase semănând cu harnaşamentul unei căpetenii otomane se vindea foarte bine.
De la această activitate a rămas mai întâi în zona de sud-est a României un cuvânt folosit cu şăgălnicie: braşoavă, cu sensul de glumă, minciună, fleac, palavră. Cuvântul a urcat în dicţionare şi azi e cunoscut pretutindeni unde trăiesc români.
Semnificaţia adevărată este tulburată de o glazură de prejudecăţi. Dacă descojim, dăm de realităţi esenţiale. Probabil că vreun atlas lingvistic ne-ar putea lămuri în ceea ce priveşte zona de iradiere a cuvântului. Dar în mod cert zona nu poate fi decât în zona de sud-est, în târgurile şi porturile unde făceau negustorie braşovenii.
Braşoava a devenit în timp şi forma de răspuns ironic al cumpărătorilor faţă de calitatea îndoielnică a mărfurilor. Cu timpul, sensul negustoresc s-a pierdut şi a rămas doar ideea de fals, minciună, palavră. Negustoria s-a încheiat de mai bine de un veac. Cuvântul a rămas.
Dar aici, la Brăila, s-a petrecut nu doar un transfer de civilizaţie ci şi un transfer de spiritualitate. Relaţia cu negustorii braşoveni a funcţionat, probabil cu mici întreruperi, când Brăila era jefuită sau arsă, cam cinci secole. A fost cea mai sigură, mai constantă şi mai spornică relaţie pe care au avut-o brăilenii. Relaţia a avut urmări benefice şi pentru braşoveni. Poveşti băltăreţe bântuiau până nu demult imaginarul braşoveanului. Prin Şcheii Braşovului circulau poveşti teribile despre oameni de la Dunăre, despre întâmplări cu haiduci, cu hoţi de cai la drumul mare. Oricum, imaginea brăileanului este alta decât a moldoveanului, olteanului sau regăţeanului.
Braşovenii deveniseră oamenii hanului. Erau cam aceiaşi care practicau cărăuşia. Negustorii, de asemenea. Făceau, probabil, un fel de navetă mai largă. Se statorniciseră relaţii de prietenie, de afaceri care durau din tată-n fiu. Când plecau spre Braşov, deja le era dor să se întoarcă. Unii îşi luau câte o frumoasă brăileancă şi o făceau mireasă acolo. Alţii se însurau şi rămâneau aici. Un adevăr istoric cert: o vână ardelenească puternică şi sănătoasă a contat mult, mai ales în perioada modernă a oraşului.
Înapoi la Braşov nu se pleca imediat decât rareori. Corabia întârzia adesea două-trei zile. Motive, câte vrei! Stambulul nu-i colea! Adesea ploua cu cofa trei zile – ploi de Bărăgan! – şi drumurile erau desfundate. Atunci la hanurile de pe Braşoveni serile erau date-n paşte de frumoase.
După o zi de trudă se aduna seara la han lume de toată mâna: căruţaşii braşoveni, negustorii cu treburi în port sau la prăvăliile de pe strada principală. Câte un brăilean îşi lua un mezelic de un leu şi îşi cumpăra şederea. Veneau apoi brăilenii care aveau afaceri cu braşovenii.
Acest colţ de Brăilă ar trebui să aibă cunoscută legenda lui.
După o zi de trudă brăilenii şi braşovenii se dădeau vieţii posibile. Cu toţii erau iubitori de braşoave. Unii erau iuţi la vorbă şi la mânie, alţii, meşteri la vorbe cu două înţelesuri, câţiva aveau mintea dusă cu basmul şi nu înţelegeau mai nimic din bucuriile vieţii.
Exista o Brăilă cârciumărească. Hanurile de pe Braşoveni adunau lume aleasă. Nu semănau cu cârciumile din Obor unde mai mult se bea aldămaş şi trudiţii îşi înecau amarul în ţoi. Nu semănau nici cu cele din Lacu Dulce sau de la podul Brăiliţei, unde se puneau la cale răpiri şi răzbunări. Acolo cuţitarul de Brăila nu era o poveste. Avea nu doar faima ci şi gloria lui. Imaginea lui bântuia imaginarul românului, oriunde s-ar fi aflat.
Şi în port era un ciorchine de cârciumi. Seara, când valul de hamali urca spre oraş, un ceas erau pline şi gălăgioase, apoi se goleau deodată, mai rămânea câte un răzleţ. Poate că atmosfera frumoasă era şi la alte hanuri ale Brăilei. Dar niciuna nu semăna cu cea de la hanurile braşovenilor.
Se mânca bine. Iahnia, plachia şi pilaful nu lipseau din farfurii. Vinul bun se bea din moşoaică de lut. Printre mese trebăluiau hangiţe abraşe, rele de muscă, sorbite din ochi de tejghetarii cărora nu prea le ruginea cuţitul la tureatcă.
Dar era şi ospăţ de cuvinte. Cei ce doar sosiseră povesteau întâmplări din călătorie. Rareori se întâmpla ca o călătorie să fie fără peripeţii. Drumul e lung şi primejdiile mari. Unii povesteau cum au trecut prin vadul Buzăului umflat de ploi. Alţii, despre un hoţ de cai care le-a luat urma de pe la Cilibia şi pe care l-au alungat cu focuri de puşcă, de s-au speriat caii. Alţii povesteau întâmplări de peste zi, din port sau din Piaţa Mare, despre care auziseră de la nişte inşi care şi ei le ştiau tot din auzite şi garantau că s-au întâmplat.
Dacă din întâmplare era de faţă şi vreun lăutar, întâmplarea de pe drumul Cilibiei trecea în baladă. Şi cel ce povestise asculta şi sta prostit cu falca-n pumn cum de lăutarul a văzut mai multe decât a văzut el, care a fost acolo, nu înţelegea cum de e mai frumoasă întâmplarea cântată de lăutar decât cea trăită de el...
Căci pragul hanului îl treceau lăutari vestiţi, de care Brăila nu a dus niciodată lipsă. Seara începea cu un fel de ritual: - Zi-o p-aia cu Chira! striga unul, mereu acelaşi. Le plăcea balada aceasta, mai mult varianta îndulcită, cu frumoasa valahă scoasă din mâinile turcului şi măritată cu un român falnic. S-au mai văzut cazuri şi în realitate. Apoi urmau altele, unele de libov, altele de răzbunare, câteva de vitejie. Adesea, când se mai înfierbânta la cântec, cânta pe uliţa mare, fără fereală...
Dacă vreunuia, venit proaspăt, îi cădea cu tronc hangiţa şi pişca uşor cu vorba, aceasta, urzicată, i-o reteza scurt: Vira la Elvira! sau Pe Şanţ cu tine! sau Pe Neagra, pe Neagra! de râdeau cei vechi de se prăpădeau. Bietul om, ca să iasă din muşcătură o făcea pe prostul şi întreba cu duioşie în glas, făcând vreunuia cu ochiul: Cine e Elvira? Afla că Elvira, bătrâna, e acum oale şi ulcele doar că îi ţine locul una de pe Bulevard, de-şi zice tot Elvira. Şi asta, la rândul ei e concurată de alte două, una de pe Plevnei şi alta de pe Neagra, de-şi zic şi ele tot Elvira. Afla că la Brăila, Elvira e un rol jucat de unele care-i ţin locul şi-i cinstesc onoarea bătrânei... Şi ceilalţi râdeau, râdeau de se prăpădeau...
Brăila, o lume în lume!
Lăutarul pleca. Mai avea de sfinţit şi alte praguri. Rămaşi singuri, braşoveni şi brăileni, iavaş-iavaş treceau spre lumea braşoavelor. Brăilenii, mai încruntaţi, mai posomorâţi, iuţi la vorbă şi la mânie erau adesea cu corăbiile înecate.
Dar braşovenii păreau alt fel de oameni. Şi povesteau în aşa fel încât lăsau impresia că trăiesc ca să povestească ce-au trăit. Cu timpul, brăilenii au început să guste braşoavele. Unele erau poveşti cu tâlc, adesea cu aluzii, să priceapă cine-i treaz.
Când braşoveanul povestea, devenea parcă alt om. Nu mai semăna cu cel care, ceva mai devreme, bea aldămaşul cu unul şi îşi freca de barba lată câteva bancnote norocoase. O lumină ciudată se aşeza pe chip şi ochii căutau peste lume. Brăilenii, mai chinuiţi de umbra pâinii, nevoiaşi de felul lor, au prins şi ei gustul braşoavelor. Şi la poveştile ardelenilor veneau şi ei cu năzdrăvănii şi mai mari, de se înfiorau căruţaşii.
Suveica vorbei ţesea. Nu imaginau. Nu aveau acel har de a vedea nevăzutul şi de a auzi neauzitul. Povesteau ce vedeau sau ce auzeau că se mai petrece prin târg...
... Cică unul, Ion Creangă, din Iaşi, un popă răspopit a avut nunta băiatului... A luat-o pe Olga, fata lui Petrea, orazarul din port, ăla, îl ştiţi voi! Şi popa a mâncat la nuntă un crap de cinci kile, pregătit şi umplut aşa, ca la Brăila. Şi la sfârşit a întrebat dacă ar mai avea unul, că lui încă-i e foame... Că cică ar fi zis atunci un stolnic: „Bă, ăsta nu-i din Iaşi, cum se laudă, ăsta-i din Flămânda!”
Şi rădeau, râdeau de se prăpădeau…
Sau: .... cică a venit şantanul, la Brăila, la teatrul de vară de deasupra râpei ce dă înspre port. O dansatoare a făcut ca la Paris: a ridicat fusta până la genunchi şi chiar mai sus. Spectatorii, care nu mai văzuse pe scenă aşa ceva, în delir: fluierau, aplaudau, strigau, chiuiau, o chemau. Patronul nu înţelegea. La al cincilea bis, a intrat în scenă, a căzut în genunchi în faţa divei şi cu mâinile în rugare i-a zis: Mai cu modeştia, madama, mai cu modeştia! Ma ruinezi!
Şi râdeau, şi râdeau de se prăpădeau…
Brăila, o lume în lume!
Apoi, spre crucea nopţii, plecau unii şi câţiva se strângeau în jurul mesei. Veneau de prin cotloanele hanului unde-şi dumicau singurătatea. Timpul intra într-o nouă dimensiune, căci venea din Halima, unde poveştile se chemau unele pe altele, se înşirau ca mărgelele pe aţă. Doar cel ce spunea povestea parcă era pe o graniţă a amânării morţii, a înşelării ei cu poveste. Iar cei ce doar ascultau... doar ei îmbătrâneau... Priveau la sfeşnicul de pe masă, cu lumânarea mare, albă, parfumată, înfiptă în el. Unii priveau ceara. Alţii, flacăra, zbaterea fluturelui de foc ce ar vrea dar nu poate să se desprindă. Şi mereu credeau că au spus braşoava cea mai frumoasă. Dar numaidecât băgau de seamă că cea mai frumoasă a rămas nespusă, că îşi scoate capul printre gânduri, ca şarpele din ierburi, şi îşi cere dreptul la cuvânt.
La hanurile de pe braşoveni s-a spus o poveste a vorbei, ca la Hanu Ancuţei, de pe apa Moldovei, în drum spre Tupilaţi, sau ca la vreo crâşmă din vechiul Bucureşti, sfinţită de cobza unui căldărar de geniu: Anton Pann. Dar braşoava, acest ghioc de cuvinte, poate ascunde o mare taină. Ea poate fi miezul povestirii, bulbul din care a răsărit în urmă cu aproape două veacuri, povestirea scrisă „negru pe alb”. Braşoava este unitatea de măsură, ce mai mică şi cea mai veche a povestirii – o „minciună”, aşa cum e în esenţa ei literatura adevărată, dar o minciună existenţială, exponenţială, care rezumă omenescul de oriunde şi de oricând. Unde şi-a făcut cuib braşoava, a înflorit povestirea. Altfel cum s-ar explica faptul că cei mai importanţi scriitori ai locului, spiritele noastre identitare sunt povestitori de rasă şi nu pot ieşi din canonul acesta?
Altfel cum să explici că în sud-estul României, măsura prozei e dată numai de mari povestitori, de la Ion Creangă la Fănuş Neagu, de la Mihail Sadoveanu la Panait Istrati şi de la Vasile Voiculescu la Ştefan Bănulescu?
