Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Apocalipsa dupa Mitica

Jurnalul lui Mihail Sebastian poate fi analizat si ca o excelenta cronica a mondenitatilor Bucurestiului. Zabovind pe bibliografii un amanunt se impune: Sebastian publica in fiecare an aproape trei sute de articole, deci semnatura sa apare aproape zilnic in presa vremii, din 1928 pana in vara anului 1940. In mod normal, tot ce a avut de spus, a spus. Scrisul e un excercitiu permanent, divers, fara nici o constringere redactionala. Ce ar mai ramine pentru "Jurnal", mai ales in prima parte, in anii senini, din februarie 1935 pina in vara anului 1940? Pentru consemnare in "Jurnal" nu-i mai ramin decit mici observatii, replici memorabile, evocarea unor prieteni, proiecte literare, hobby-uri, aventuri. Adica firimituri de la festinul zilei.
Din vara anului 1940 Sebastian - fiind evreu - nu mai are voie sa publice. Dintr-un ziarist si un scriitor in voga, devine in citeva zile, un paria. Anecdotele, birfele subtiri, aventurile, intimplarile pitoresti din vremea cind timpul "parea rabdator cu oamenii" dispar si, de acum inainte, "Jurnalul" mentioneaza doar dramele existentei, umilintele si suferintele unei constiinte, intr-o vreme cind istoria isi iesise din titini.
Pentru el lumea incepe sa aiba limite, nu mai e decit "cei 3 kilometri patrati pe care traiesc, ma agit, conversez". O vinovatie apriorica aduce in unele pagini atmosfera kafkiana. Tragicul devine dimensiune cotidiana a existentei. Jurnalul nu se mai hraneste cu farime, ca inainte de 1940, ci devine seismograf fidel al fiintei, cronica tragica a unei vieti de scriitor pe canavaua anilor de razboi. Ultimii cinci ani, daca e sa-i comparam cu anii anteriori, sint ani "seci". Scrie doar trei piese de teatru. In rest, totul a fost spus in "Jurnal" care devine o veritabila "insemnare din subterana", spatiu al confesiunii si cronica a vietii bucurestene.
Ultima scrisoare catre Camil Petrescu, scrisa in vara anului 1940, este o adevarata fisa de temperatura a spiritului sau nelinistit: "Am incercat citva timp sa ma resemnez. Sa ma obisnuiesc. Este insa teribil de greu.(...) Am clipe de exasperare, cind as vrea sa urlu.” Are "un ingrozitor sentiment de inutilitate". Singura lui sansa este sa scrie in "Jurnal" chiar daca nu are nici o incredere in aceasta specie literara: "nicaieri scrisul nu mi se pare mai fals. Ii lipseste scuza de a fi un mijloc de comunicare", nota Sebastian in prima zi a anului 1941. Scrisul, "daca nu ma ajuta sa comunic cu cineva (...) incepe sa mi se para, cel putin la inceput, un lucru absurd, lipsit de intimitate."(1 ian. 1941) Incheiase "un an tragic, an de cosmar, an plin de spaime, de mizerii, de nenorociri". In inima i se cuibarisera "sila, scirba, oboseala". Dar nu avea de unde sa stie ca acesta e doar inceputul, ca va calatori patru ani in infern si ca isi va incheia calatoria senin si plin de sperante deabia in 31 decembrie 1944, cind are ultima insemnare.

O umanitate beteaga populeaza un infern marunt

Jurnalul este o carte scrisa pe neobservate. Nu a avut vreme nici sa-l reciteasca, nici sa-l completeze, sau nuanteze. Este scris cu o sinceritate brutala fata de propria conditie, intr-o lume care, cel putin in partea a doua, isi schimba culoarea fetei de doua ori pe zi, in functie de comunicatele de razboi. S-ar putea ca, in timp, acest text sincer, sa primeze in fata "literaturii". Chiar daca nu-i place, totusi scrie zilnic sau aproape zilnic in jurnal, fara intentia de a-l publica, doar pentru sine, sa nu se uite "clipa cea repede". In "Jurnal" stilul lui Sebastian capata citeva noi particularitati. Comentariile, analizele sint putine. Autorul observa comportamentul "personajelor", compara cu firea acelorasi prieteni din anii de pace, observa sucelile, schimbarile. Mai ales sint notate replicile. Faptul ca sint mentionate la scurta vreme dupa ce s-au petrecut le confera autenticitate si credibilitate. Consemneaza rece, telegrafic, cind consternat, cind amuzat de spectacolul pe care-l dau oamenii. E zgircit in confesiuni. Desi are panoplia analizei formate la scoala lui Proust si Gide, nu o exerseaza mai mult, sau mai acut ca in romane desi "subiectele" se pretau unor excelente analize.
Adesea are visuri de inalta cariera. Dupa razboi se vede scenarist la Hollywood. Are, e adevarat, toate darurile pentru asta. Cine stie tipul de scenariu al filmelor americane din finalul anilor treizeci, remarca usor seria de compatibilitati cu textul sebastianian. In epoca, in anii razboiului, Mihail Sebastian este un scriitor singuratic. Nae Ionescu murise. Eliade, Cioran si Ionesco erau la Paris. Evreii din comunitate il priveau cu o anumita neincredere. Vechii prieteni au comportament enigmatic. Doar Camil Petrescu e in preajma sa si prin atitudinile sale devine pitoresc pina la caricatura. "Jurnalul" mai ascunde, lacunar si fragmentar, si romane de dragoste. De data aceasta, un Sebastian fara complexe, participind senin si nepasator la ritualuri de imperechere. Nu iubeste si nu sufera. Adesea cinic, admira frumusetea vreunei "cocote ortografice". Se mai poate vorbi si de un jurnal al prieteniei si un jurnal al dezamagirilor, al esecului. Si mai presus de toate, jurnalul singuratatii unui scriitor roman.
Dar cel mai complex pare a fi Jurnalul politic. Sint aici printre cele mai severe pagini din literatura romana despre relatia intelectualului cu politicul. Doar fictiunea facuta sub masca unei confesiuni aluvionare din romanul "Cel mai iubit dintre paminteni" face concurenta acestor pagini. Intr-un Bucuresti dominat de "era banuielii" autorul are ocazia sa verifice temeinicia prieteniilor. Presiunea istoriei e atit de mare incit unii devin pur si simplu personaje ironizabile, chiar ridicole, distilind bizantinism, in asteptarea invingatorilor, oricare ar fi acestia. O umanitate beteaga populeaza un infern marunt, la margini de lumi, dind zilnic spectacole de lasitate si oportunism, ranindu-se cu venin si vindecindu-se cu speranta. Bucurestiul nu e mitizat ca in romanele lui Eliade, ci demitizat, fara nimic grav. Cafeneaua, teatrul, redactia, strada sint spatii frivole. Apar "baietii destepti" (sic!) adica "volubili, glumeti, putin smecheri". "Personajele" de pe pinza vremii sint autentice. Nimeni nu poarta masca. Poate doar autorul. In "Jurnalul" lui Sebastian, Bucurestiul nu are mai nimic de mare capitala europeana. Viata mondena a capitalei dezvolta surzenie si nepasare. Se scurge "fara conflicte mari", ca sa folosim celebra formula a lui Marin Preda, cel putin in aparenta. Lumea scriitorilor, actorilor, jurnalistilor, oamenilor politici - lume in mijlocul careia traieste Sebastian - e o lume usoara si pitoreasca. Sebastian o priveste cu ochi sever si noteaza tot spectacolul, adesea derizoriu, cu ochiul format prin lecturi din La Bruyère si Balzac.
Boema literara nu e prea ravasita de razboi. Cafeneaua Capsa ramine deschisa, dar nu devine un centru al disputelor ideologice, cum se intimpla la Paris. Cine recompune din diverse evocari Parisul ocupat de nemti, Parisul aceleiasi perioade cu jurnalul lui Sebastian ramine fascinat de inalta febra intelectuala a cafenelei pariziene, cu Sartre si Camus, cu Mauriac si Malraux. O intreaga generatie literara va straluci si dupa razboi. Romanii vor spori fascinatia acestei generatii prin Eliade, Cioran si Ionesco. Insa in Balcani, disimulare, belferism si nepasare. Si multa indirjire. Nu avem in literatura romana un tablou mai sumbru, adesea cu irizari grotesti, asupra istoriei reflectate in constiinte. Liderii vremii dezvolta oportunism. Stau cu o ureche pe radio Londra si cu cealalta pe comunicatele de front germane. Unii cred ca Rusia e de neinvins si amintesc, ca o obsesie, un avertisment din filozoful Spengler. Altii, dimpotriva, cred ca nemtii vor trece prin rusi ca prin brinza si vor fi victoriosi ba intr-o luna, ba intr-un anotimp, un an, un timp... Au in voce o siguranta care, de fapt, ii face ridicoli.

Nimeni nu e dispus sa asculte pe nimeni

Ceea ce socheaza in jurnalul lui Sebastian e ca niciunul din opiniomanii care-si fac veacul intre redactii si cafenele nu admite sa fie contrazis sau nu admite si alt mod de solutionare a problemelor, Intr-o armonie voioasa, germanofili si germanofobi, rusofili si rusofobi isi exerseaza discursurile la cafenea, De fapt nimeni nu polemizeaza cu nimeni. Dialogul e aparent. Replicile se intretaie absurd. Fiecare asista nepasator la monologul celuilalt. Istoria scrie piese cu "rinoceri". Eugène Ionesco, cincisprezece ani mai tirziu, doar le va "transcrie". In acest Bucuresti "imbelsugat, nepasator, frivol", nimeni nu e dispus sa asculte pe nimeni. Masina germana de propaganda ii gaseste pe romani inocenti. Traiesc zimbind "teroarea istoriei". Triumfalism, optimism timp si doar pentru citiva, ingrijorare. Toata aceasta lume evocata de Sebastian in ultima parte a jurnalului formeaza o umanitate post-caragialiana de poltroni si birfitori. Personajul care se impune, multiplicat absurd, umplind redactii, teatre, cafenele e Mitica, celebrul erou caragialian ce ia totul "à la legère", dezvoltind o neaderenta funciara la tragic. Si peste putina vreme isi va intinde umbra peste aceasta lume total nepregatita sa traiasca in istorie, tatucul Stalin. Belu Silber, una din figurile pitoresti ale stingii romanesti interbelice, va formula pentru noi cea mai cumplita profetie a secolului trecut: "comunismul romanesc va fi o combinatie intre Caragiale si Stalin".




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii