Specificul locului i-a dat o amprentă unică. Dacă la un prozator sau un poet este aproape firesc să se întâmple aşa, pentru un critic literar este nu doar ceva neobişnuit, este chiar o excepţie. Perpessicius ar fi putut spune ca-n Arghezi: „Duc pământ pe tălpi!" Există în tot ce a scris o diafană amprentă brăileană care îl face unic în critica literară românească.
În eseul nostru îi vom considera opera o corabie de întoarcere, plină cu mirodeniile unui suflet vrăjit de iubirea pentru literatură, călătorind spre sufletul de azi, răvăşit şi scăzut, al Brăilei.
Credem că dacă s-ar fi născut, ar fi copilărit şi ar fi făcut şcoala în altă parte, Perpessicius ar fi scris altfel. Timbrul operei sale critice este marcat fundamental de copilăria de pe strada Cetăţii. Strada era, aşa cum sugerează şi numele, la marginea raialei de odinioară. Era atunci ultima casă, la capătul străzii, pe un promontoriu, în malul Dunării. În faţă, mahalalele Brăilei, violente şi pestriţe, în care se plămădea un suflet năpraznic: al lui Panait Istrati. În spate, la doi paşi, Grădina Publică, viitorul loc preferat al adolescentului de odinioară.
Spre răsărit, „culmile dromaderice" ale Munţilor Măcinului, mereu vinete şi posomorâte, ca un avertisment al destinului. Mai aproape, Balta Brăilei, din labirintul căreia ajungeau până la urechile copilului legende fabuloase cu haiduci şi pescari. Vasile Băncilă, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Mihu Dragomir, N. G. Mărăşanu le-au evocat în pagini memorabile. Perpessicius, nu.
Situată în promontoriul de deasupra docurilor, casa copilăriei i-a fost ca un foişor de observare a lumii. Dunărea, căreia i se zărea luciul pe deasupra acoperişurilor docurilor, i-a dat iluzia că îl leagă de lume.
Oglinda ei, fragmentând lumina în jocul solzilor lichizi, era brăzdată zilnic, în permanenţă, de vapoare şi corăbii. Copilăria lui Perpessicius coincidea cu anii de glorie ai portului.
Nu forfota cu încărcări şi descărcări de mărfuri, în port, l-a interesat - temă cu o oarecare frecvenţă în publicistica şi povestirile lui Panait Istrati - ci mai ales lunecarea mută a corăbiilor cu velele întinse sau a vapoarelor fumegând gros pare a fi imaginea care i-a dat iluzia chemării departelui.
Se ştie, adolescentul a fost îndrăgostit mai întâi de poezia lui Ion Minulescu. La bacalaureat, în 1910, a ales ca temă la dizertaţie, volumul de debut al lui Ion Minulescu, „Romanţe pentru mai târziu". I se potrivea de minune adolescentului poezia departelui, altfel decât o va regăsi în poezia lui Eminescu, poezia aşteptării, a sosirii vapoarelor în port, călătoriile pe mări şi oceane, cântecul matelotului la proră. Poezia minulesciană era o primă formă de regăsire.
Casa părintească, la limita istorică a vechii Brăile, era situată între natură şi cultură. Trebuie să fi fost pe la 1900 un loc simbolic pentru copil deoarece realitatea se metamorfoza în mitologie personală.
Ca şi Panait Istrati, dar în alt mod, tânărul Perpessicius este foarte apropiat lumilor de la miazăzi. Să stai o copilărie întreagă în micul rai de muşeţel care cucerise promontoriul din faţa casei şi să priveşti Dunărea pe care curgeau tăcute sute de corăbii şi vapoare înseamnă să te laşi pătruns de chemarea departelui într-un mod cum numai copiii ştiu să o facă.
Perpessicius nu a avut puterea - aşa o numim, pentru că este o putere - altei celebre firi odiseice, de a transforma viaţa în aventură, ca Panait Istrati, dar a avut cu asupra de măsură puterea de a transforma condiţia de critic literar în aventură interioară.
Tatăl, Panaiot, era dragoman în portul Brăilei. Ştia câteva limbi orientale, în mod cert greceşte şi turceşte, şi lunca la parafarea afacerilor.
Era grec, la a doua generaţie în Valahia. Veniseră din nordul Greciei, din Ianina, după 1829. Brăila era, pentru greci, la vremea aceea, o chemare şi o căutare obişnuită. A dat fiului harurile omului din sud. Vom încerca să demonstrăm că Perpessicius este singurul critic literar român care este o fire balcanică. Adesea, în însemnările sale vorbeşte de „orientalul din mine".
Dacă poeţii, prozatorii şi dramaturgii care au această undă sudică au beneficiat de analize temeinice, iar conceptul de balcanism a urcat în ultima vreme în ţevăria subtilă a conceptelor, căpătând o dimensiune estetică specială, pentru un critic literar tema este virginală. Mama, putneancă din neamul Darabanilor, adaugă firea molcomă, răbdătoare, uşor fatalistă a delenilor din sudul Moldovei. Oricum, din ambele părţi, zestre prielnică artei!...
Despre anii de formare avem deocamdată puţine date. Când a fost vorba despre această perioadă a fost nu atât zgârcit, cât mai ales discret sau autoironic. Confesiuni ceva mai detaliate face târziu, după vârsta de şaptezeci de ani.
O primă şi benefică perioadă este aceea de elev la Liceul „N. Bălcescu". Frecventarea bibliotecii „Petre Armeanca", atunci organizată în cadrul liceului - nucleul viitoarei biblioteci judeţene de azi - şi societatea „Avântul" care stimula în mod special lectura elevilor, sunt cele două evenimente care i-au marcat adolescenţa. În confesiuni sunt evocate câteva evenimente şcolare, aparent banale, dar care arată primele afirmări ale personalităţii. Studenţia bucureşteană, la Litere, în ultimii cinci ani de pace înaintea Primului Război Mondial este, de asemenea, un moment deplin. Perpessicius este una din personalităţile emergente din literatura română care a biruit încercările războiului. Principalul este că, la 33 de ani, când iese în arenă - pentru un critic literar, au debut oarecum întârziat - este deja format.
De la paginile debutului până la analizele academicianului stilul este mereu acelaşi, fastuos, rafinat, modern.
