Desi a indurat ani grei de detentie in gulagul comunist, octogenarul Petre Filip nu priveste inapoi cu minie. Nu are resentimente fata de fostii tortionari, nici reprosuri pentru delatorul sau, ci este recunoscator pentru sansa de a fi intilnit in lagare elita intelectuala a Romaniei, persecutata de regimul comunist. La cei 84 de ani ai sai, nea Filip - cum ii zic apropiatii -, pastreaza nealterata in suflet mai ales amintirea oamenilor de mare valoare pe care i-a cunoscut, intre care figura parintelui Staniloae i-a luminat viata ca o icoana. La fel si-a pastrat si frumoasa voce de bariton, care se face auzita in fiecare duminica in corul Bisericii "Sf. Nicolae".
"Ma gindeam ca trebuie sa traiesc"
Petre Filip a patimit 7 ani in diferite inchisori comuniste. Marturiseste ca l-au tinut in viata credinta in Dumnezeu si dragostea pentru cultura. Fiu al unei familii de negustori cu 5 copii, Petre era elev la liceu si student in anul al III-lea al conservatorului Lyra din Braila, in anul 1948, cind a fost arestat, pentru ca a refuzat sa participe la intrunirile UTC-ului (Uniunii Tineretului Comunist). "Era in noaptea de Sf. Ilie, cind m-am pomenit ridicat de un motociclist, mai tirziu am aflat ca se numea dl. Ene, din Siguranta Statului, si dus la sediul lor, unde mi s-au luat cureaua, sireturile si m-a invitat intr-o camera sa gindesc ca am vrut sa darim podul de la Brailita, gara si portul Braila. Au fost si au rascolit casa, curtea au sapat-o, sa caute arme. Si n-au gasit nimic. M-au invitat la inchisoare, la Braila. Mi-au dat drumul la proces la Galati, dupa 6 luni, proces cu tineri pe care nu-i cunosteam. Dupa aceasta mascarada, ne-a adunat pe toti in curtea inchisorii, linga zid. Am auzit strigat si: “Filip Petre, 7 ani!” Ma gindeam ca trebuie sa traiesc, asta doream, chiar daca ramineam numai piele si oase", ne povesteste octogenarul. In vara anului 1949 a fost dus la canal, la Poarta Alba, iar de aici, dupa trei luni, a fost mutat la Valea Neagra, unde se infiintase lagarul Peninsula. Petre Filip prefera sa vorbeasca despre intelectualii pe care i-a cunoscut in lagar, decit sa povesteasca ororile traite. "Aici, la Poarta Alba, unde lucram la pamint, la roaba, am gasit oameni de cultura. Aici l-am intilnit pe Mircea Septilici, marele director al teatrelor si pe artistul Horia Caciulescu, un comediant extraordinar care facuse un scheci: “Eu sint Misu colonistul/ Si am un unchi ce-a fost ministru/ Si-uite cu un unchi asa de mare/ Eu fac roabe la canale”. Indiferent unde, nu puteam sa stau, la fel si ei, cit era de greu, noi trebuia sa discutam de cultura, de viata artistica. N-am renuntat niciodata la cintec, asta m-a si tinut in viata. Si am avut o credinta pe care nu mi-o putea lua nimeni, in Sfinta Biserica", ne marturiseste nea Filip. Transferul la Lagarul Peninsula a insemnat o schimbare a conditiilor de detentie, fiind pus sa lucreze, datorita meseriei pe care o cunostea, intr-o "brigada de excavatoare", ceea ce insemna ca primea mai multa mincare. A vrut sa-si ajute colegii de lagar, "ca erau numai niste schelete", schimbindu-le gamelele goale cu altele pline, dar la scurt timp a fost depistat. A urmat o ancheta, a fost pus in lanturi si dus la Aiud. Era in luna mai a anului 1950. "Crede-ma, nu-mi pare rau nici astazi, ce domni am cunoscut, ce sfircuri ale culturii tarii existau. Stii ce inseamna sa stai in celula cu Nichifor Crainic? Tot acolo l-am cunoscut pe parintele Staniloae. Din 3 in 3 luni, eram altii. Mari profesori, mari oameni, domnule! Fac o paranteza despre acesti titani, cum era preotul Staniloae: pentru noi, sa fim in prejma lui, era ca si cum eram ucenicii Domnului Hristos".
Craciun in lanturi
Despre atrocitatile care se petreceau in lagarele comuniste, Petre Filip vorbeste putin, insa reuseste sa surprinda, in numai citeva cuvinte, toata grozavia acelor vremuri. "Eu unul nu credeam vreodata sa mor in inchisoare, cu toate ca au fost perioade in care eram intr-o izolare formidabila. Mai ales cind s-a facut greva foamei, eram pregatiti toti. Asta-i moartea, asta-i viata!", marturiseste fostul detinut politic. Apoi, fiindca isi aminteste de cit de infioratoare era infometarea la care erau supusi detinutii, tot timpul in lagar, adauga: "Erau multi batrini si bolnavi si, la un moment dat, unul a murit. Ca sa-i luam terciul si ceaiul acela, il puneam rezemat in fund si-i ziceam gardianului: “uite-l acolo!”. Dar el era mort. Astia eram, asa ajunsesem", povesteste nea Filip.
Credinta l-a calauzit tot timpul si nici macar sub amenintarea torturii odioasei securitati nu a abdicat de la principiile sale. Isi aminteste de un ajun de Craciun, cind s-a pomenit pus in lanturi pentru "vina" de a fi cintat colinde colegilor de celula. "In apropiere de Craciun, in Saptamina Mare, ca si acum, imi cereau sa cint colinde. Eram asternut jos, le cintam colinde seara. Dar cerberul era la usa. A ascultat tot, ma vazuse. A doua zi m-a dat la o celula singur, m-a dus la politruc, m-a batut cu lantul, de aveam o rana dupa umar tot timpul, si m-a invitat sa-mi bata lantul la fierarie. Cind, acolo, la fierarie, ca sef fierar era un om din Braila, numit Caprita Ion, care era maistru fierar in Progresul, la forja. Cind m-a vazut, mi-a zis “ce-i cu tine, mai, copile?”. Si i-a zis politrucului: “Domnule sef, copilului meu nu pot sa-i bat lantul”. M-am rugat de ei, pentru ca altfel cine stie ce bataie luam, si mi-au bagat lantul. Asa am stat 3 luni, in lanturi, dar asta nu era o problema. Mincarea, domnule, era problema: jumatate de polonic si 50 de grame de piine. Credeti-ma insa, ca in timpul acela, cit am stat in lanturi, aveam cea mai multa mincare si cea mai multa piine. Cum stateam afara cind ne dadea mincare, vedeam cum imi arunca ori turtoi, ori piine, tot timpul. Era o unitate formidabila. Eram peste 5.000. Feresca Dumnezeu sa fi cazut in pacat de asta de bataie, te distrugea". Si nea Filip a cazut de mai multe ori in "pacat", unul dintre acestea fiind ca privind pe fereastra, intimplarea a facut sa-l zareasca chiar pe unul dintre profesorii de liceu de la Braila. "M-a vazut si imediat la izolare, bataie si mincare putina, macar o luna trebuia sa fii pus la izolare, “la neagra” - asa-i spuneam noi".
"Lumineaza in fruntea ta o cruce"
Dupa exact 7 ani de la arestare, tot de Sf. Ilie, Petre Filip a fost eliberat. Era in 1955 si s-a intors acasa o umbra a tinarului chipes care obisnuia sa danseze "nu o fata, poate 20 la rind", iar ce a urmat... "de acum incolo e un roman", ne atentioneaza nea Filip. "Unul din preotii cu care stateam in celula mi-a spus: “Cind vei iesi afara, ai sa vezi ca nu ai prieteni, toti vor fugi de tine. Cind te vor vedea pe strada, vor trece pe partea cealalta. Lumineaza in fruntea ta o cruce si toti vor fugi de tine”". Asa s-a si intimplat, dar Petre Filip priveste mereu partea plina a paharului. Este fericit ca, in cele din urma, Dumnezeu i-a dat "o lumina", asa cum o numeste pe cea care i-a fost sotie iubitoare timp de 57 de ani si ca a fost binecuvintat cu un copil pe care "l-a facut violonist". Nici dupa ce si-a vazut dosarul de la securitate, nu-l acuza pe cel care l-a denuntat. "Mi-am vazut dosarul si spune in dosar ca eram elev si cum s-a intimplat. O parte din colegi, cu toate ca eu n-am crezut, spuneau ca numai “Pluti” ti-a facut asemenea prostii. O fi fost, eram prieteni cu totii, dar eu nu l-am condamnat niciodata". Nici fata de fostii tortionari din lagare sau securistii care l-au supravegheat nu are resentimente. "Cunosc un maior, se numeste Mustata si, cind ma intilnesc cu el, numai ca nu ne imbratisam. M-a terorizat foarte mult timp, era maior de Securitate si din ianuarie m-am pomenit cu el acasa, in timpul cind copilul meu avea profesor de vioara. Prin '68-'70, se intimpla, m-a invitat sa ma imbrac gros, ca mergem la Securitate. Din ianuarie pina in iulie, trebuia sa merg in fiecare saptamina, mai ales duminica, la Securitate. Daca nu mergeam, ma pomeneam imediat cu un plutonier. Acest om, ce-mi cerea tot timpul? Sa fac cerere pentru reabilitare. Am cerut sa merg la generalul Plesnita si sa fiu arestat, ca nu puteam sa mai rezist. Eu nu am ce reabilita. Acestui domn maior, i-am zis: “Dupa atita timp de cind ma chemi, am ajuns sa-mi distrug nervii. Astazi ma duci la dl. general si cer sa fiu arestat, asa cum spui, ca sint un bandit”. Eram maistru, aveam de condus 27 de muncitori, toti comunisti, iar eu - singurul bandit. Acest om m-a inteles si, de atunci, mi-a zis: “eu nu te mai chem”. N-am mai fost chemat de nimeni de atunci", isi incheie povestea nea Filip.
"Ma gindeam ca trebuie sa traiesc"
Petre Filip a patimit 7 ani in diferite inchisori comuniste. Marturiseste ca l-au tinut in viata credinta in Dumnezeu si dragostea pentru cultura. Fiu al unei familii de negustori cu 5 copii, Petre era elev la liceu si student in anul al III-lea al conservatorului Lyra din Braila, in anul 1948, cind a fost arestat, pentru ca a refuzat sa participe la intrunirile UTC-ului (Uniunii Tineretului Comunist). "Era in noaptea de Sf. Ilie, cind m-am pomenit ridicat de un motociclist, mai tirziu am aflat ca se numea dl. Ene, din Siguranta Statului, si dus la sediul lor, unde mi s-au luat cureaua, sireturile si m-a invitat intr-o camera sa gindesc ca am vrut sa darim podul de la Brailita, gara si portul Braila. Au fost si au rascolit casa, curtea au sapat-o, sa caute arme. Si n-au gasit nimic. M-au invitat la inchisoare, la Braila. Mi-au dat drumul la proces la Galati, dupa 6 luni, proces cu tineri pe care nu-i cunosteam. Dupa aceasta mascarada, ne-a adunat pe toti in curtea inchisorii, linga zid. Am auzit strigat si: “Filip Petre, 7 ani!” Ma gindeam ca trebuie sa traiesc, asta doream, chiar daca ramineam numai piele si oase", ne povesteste octogenarul. In vara anului 1949 a fost dus la canal, la Poarta Alba, iar de aici, dupa trei luni, a fost mutat la Valea Neagra, unde se infiintase lagarul Peninsula. Petre Filip prefera sa vorbeasca despre intelectualii pe care i-a cunoscut in lagar, decit sa povesteasca ororile traite. "Aici, la Poarta Alba, unde lucram la pamint, la roaba, am gasit oameni de cultura. Aici l-am intilnit pe Mircea Septilici, marele director al teatrelor si pe artistul Horia Caciulescu, un comediant extraordinar care facuse un scheci: “Eu sint Misu colonistul/ Si am un unchi ce-a fost ministru/ Si-uite cu un unchi asa de mare/ Eu fac roabe la canale”. Indiferent unde, nu puteam sa stau, la fel si ei, cit era de greu, noi trebuia sa discutam de cultura, de viata artistica. N-am renuntat niciodata la cintec, asta m-a si tinut in viata. Si am avut o credinta pe care nu mi-o putea lua nimeni, in Sfinta Biserica", ne marturiseste nea Filip. Transferul la Lagarul Peninsula a insemnat o schimbare a conditiilor de detentie, fiind pus sa lucreze, datorita meseriei pe care o cunostea, intr-o "brigada de excavatoare", ceea ce insemna ca primea mai multa mincare. A vrut sa-si ajute colegii de lagar, "ca erau numai niste schelete", schimbindu-le gamelele goale cu altele pline, dar la scurt timp a fost depistat. A urmat o ancheta, a fost pus in lanturi si dus la Aiud. Era in luna mai a anului 1950. "Crede-ma, nu-mi pare rau nici astazi, ce domni am cunoscut, ce sfircuri ale culturii tarii existau. Stii ce inseamna sa stai in celula cu Nichifor Crainic? Tot acolo l-am cunoscut pe parintele Staniloae. Din 3 in 3 luni, eram altii. Mari profesori, mari oameni, domnule! Fac o paranteza despre acesti titani, cum era preotul Staniloae: pentru noi, sa fim in prejma lui, era ca si cum eram ucenicii Domnului Hristos".
Craciun in lanturi
Despre atrocitatile care se petreceau in lagarele comuniste, Petre Filip vorbeste putin, insa reuseste sa surprinda, in numai citeva cuvinte, toata grozavia acelor vremuri. "Eu unul nu credeam vreodata sa mor in inchisoare, cu toate ca au fost perioade in care eram intr-o izolare formidabila. Mai ales cind s-a facut greva foamei, eram pregatiti toti. Asta-i moartea, asta-i viata!", marturiseste fostul detinut politic. Apoi, fiindca isi aminteste de cit de infioratoare era infometarea la care erau supusi detinutii, tot timpul in lagar, adauga: "Erau multi batrini si bolnavi si, la un moment dat, unul a murit. Ca sa-i luam terciul si ceaiul acela, il puneam rezemat in fund si-i ziceam gardianului: “uite-l acolo!”. Dar el era mort. Astia eram, asa ajunsesem", povesteste nea Filip.
Credinta l-a calauzit tot timpul si nici macar sub amenintarea torturii odioasei securitati nu a abdicat de la principiile sale. Isi aminteste de un ajun de Craciun, cind s-a pomenit pus in lanturi pentru "vina" de a fi cintat colinde colegilor de celula. "In apropiere de Craciun, in Saptamina Mare, ca si acum, imi cereau sa cint colinde. Eram asternut jos, le cintam colinde seara. Dar cerberul era la usa. A ascultat tot, ma vazuse. A doua zi m-a dat la o celula singur, m-a dus la politruc, m-a batut cu lantul, de aveam o rana dupa umar tot timpul, si m-a invitat sa-mi bata lantul la fierarie. Cind, acolo, la fierarie, ca sef fierar era un om din Braila, numit Caprita Ion, care era maistru fierar in Progresul, la forja. Cind m-a vazut, mi-a zis “ce-i cu tine, mai, copile?”. Si i-a zis politrucului: “Domnule sef, copilului meu nu pot sa-i bat lantul”. M-am rugat de ei, pentru ca altfel cine stie ce bataie luam, si mi-au bagat lantul. Asa am stat 3 luni, in lanturi, dar asta nu era o problema. Mincarea, domnule, era problema: jumatate de polonic si 50 de grame de piine. Credeti-ma insa, ca in timpul acela, cit am stat in lanturi, aveam cea mai multa mincare si cea mai multa piine. Cum stateam afara cind ne dadea mincare, vedeam cum imi arunca ori turtoi, ori piine, tot timpul. Era o unitate formidabila. Eram peste 5.000. Feresca Dumnezeu sa fi cazut in pacat de asta de bataie, te distrugea". Si nea Filip a cazut de mai multe ori in "pacat", unul dintre acestea fiind ca privind pe fereastra, intimplarea a facut sa-l zareasca chiar pe unul dintre profesorii de liceu de la Braila. "M-a vazut si imediat la izolare, bataie si mincare putina, macar o luna trebuia sa fii pus la izolare, “la neagra” - asa-i spuneam noi".
"Lumineaza in fruntea ta o cruce"
Dupa exact 7 ani de la arestare, tot de Sf. Ilie, Petre Filip a fost eliberat. Era in 1955 si s-a intors acasa o umbra a tinarului chipes care obisnuia sa danseze "nu o fata, poate 20 la rind", iar ce a urmat... "de acum incolo e un roman", ne atentioneaza nea Filip. "Unul din preotii cu care stateam in celula mi-a spus: “Cind vei iesi afara, ai sa vezi ca nu ai prieteni, toti vor fugi de tine. Cind te vor vedea pe strada, vor trece pe partea cealalta. Lumineaza in fruntea ta o cruce si toti vor fugi de tine”". Asa s-a si intimplat, dar Petre Filip priveste mereu partea plina a paharului. Este fericit ca, in cele din urma, Dumnezeu i-a dat "o lumina", asa cum o numeste pe cea care i-a fost sotie iubitoare timp de 57 de ani si ca a fost binecuvintat cu un copil pe care "l-a facut violonist". Nici dupa ce si-a vazut dosarul de la securitate, nu-l acuza pe cel care l-a denuntat. "Mi-am vazut dosarul si spune in dosar ca eram elev si cum s-a intimplat. O parte din colegi, cu toate ca eu n-am crezut, spuneau ca numai “Pluti” ti-a facut asemenea prostii. O fi fost, eram prieteni cu totii, dar eu nu l-am condamnat niciodata". Nici fata de fostii tortionari din lagare sau securistii care l-au supravegheat nu are resentimente. "Cunosc un maior, se numeste Mustata si, cind ma intilnesc cu el, numai ca nu ne imbratisam. M-a terorizat foarte mult timp, era maior de Securitate si din ianuarie m-am pomenit cu el acasa, in timpul cind copilul meu avea profesor de vioara. Prin '68-'70, se intimpla, m-a invitat sa ma imbrac gros, ca mergem la Securitate. Din ianuarie pina in iulie, trebuia sa merg in fiecare saptamina, mai ales duminica, la Securitate. Daca nu mergeam, ma pomeneam imediat cu un plutonier. Acest om, ce-mi cerea tot timpul? Sa fac cerere pentru reabilitare. Am cerut sa merg la generalul Plesnita si sa fiu arestat, ca nu puteam sa mai rezist. Eu nu am ce reabilita. Acestui domn maior, i-am zis: “Dupa atita timp de cind ma chemi, am ajuns sa-mi distrug nervii. Astazi ma duci la dl. general si cer sa fiu arestat, asa cum spui, ca sint un bandit”. Eram maistru, aveam de condus 27 de muncitori, toti comunisti, iar eu - singurul bandit. Acest om m-a inteles si, de atunci, mi-a zis: “eu nu te mai chem”. N-am mai fost chemat de nimeni de atunci", isi incheie povestea nea Filip.
