Pozele sunt astăzi la îndemâna oricui, de când cu invazia digitală tehnologia devenind atât de facilă, încât un copil de vârsta grădiniţei poate învăţa să ia imagini cu un telefon mobil mai uşor decât i-ar fi să înveţe să se lege la şireturi. Lumea de azi e de neconceput fără sumedenia de fotografii care umplu internetul şi reţelele de socializare, iar pozele de familie sunt la fel de banale cum e apa ce curge la robinet. În acest noian de informaţii vizuale, cine îşi mai poate imagina cât de greu se obţinea o fotografie în urmă cu jumătate de secol? Mai există printre noi, totuşi, fotografi din generaţia celor care foloseau aparate cu burduf, în studiouri unde îţi trebuia pricepere de maestru ca să luminezi cum se cade chipurile subiecţilor. Brăileanul Aurel Neacşu este unul dintre ei. A început în anii 50, când numărai pe degete fotografii din Brăila, apoi a lucrat, ani de zile, ca responsabil de atelier la fostul Studio Foto "Modern", de pe Calea Galaţi, pentru ca, spre sfârşitul carierei, înainte de pensie, să umble cu aparatul de gât pe la şcoli şi grădiniţe, pentru a poza copiii la serbări. "Pe vremea aia, în anii 80, când intram într-o şcoală, eram aproape singurul cu aparat foto. La o clasă de 20 de elevi, poate că mai erau un părinte sau doi veniţi să îşi pozeze copiii. Azi, la o clasă de 20 de elevi, sunt 50 de fotografi, că fiecare - mama, tata sau bunica - scoate telefonul ori camera digitală şi începe să facă poze", spune bătrânul fotograf, ajuns la venerabila vârstă de 79 de ani.
Aurel Neacşu încă se juca în pantaloni scurţi pe străzile Brăilei de altădată, când întâmplarea a făcut să vadă cu ochii lui cum se imprimă o imagine pe hârtia fotografică. I s-a părut ceva fascinant, iar momentul acela de magie avea să-i marcheze toată viaţa. "Erau printre tovarăşii mei de joacă doi fraţi ceva mai înstăriţi. Unul dintre ei avea un mic laborator foto acasă şi într-o zi m-a lăsat să stau lângă el când scotea nişte poze. Când am văzut cum bagă o bucată de hârtie într-un vas cu o soluţie lichidă şi, încet-încet, pe hârtia aia apare o imagine, am rămas cu gura căscată. «E gata!?», am întrebat când abia începuseră să se contureze detaliile. «Stai, mă, că mai vine, mai durează niţel până se imprimă de tot», a râs amicul meu, când m-a văzut cât sunt de uimit", povesteşte nea Aurel.
Experienţa aceea i-a rămas în minte, dar abia peste câţiva ani a reuşit să facă singur fotografii, într-un laborator improvizat acasă. "Eu de mic am fost mărunt şi slab, de-aia nici nu m-au luat în armată. La 14 ani, m-am înscris la Şcoala Profesională, unde am învăţat meseria de strungar. Când am terminat, fiindcă am avut medie mare, am fost selectat să mă duc două luni la Bucureşti, la Şcoala de Control Tehnic. Am terminat cu nota 10 şi m-au repartizat la Uzina de Excavatoare «Progresul», unde m-a luat în primire un maistru de la Sculeria Centrală, cel mai pretenţios loc din uzină, fiindcă acolo se făceau matriţe pentru toate piesele băgate în producţie. Maistrul Mureş - aşa îl chema, era printre cei mai buni din toată ţara în meseria lui - mi-a pus în faţă o schemă făcută de el, pentru o matriţă de cauciuc de tractor. «Puştiule, ia vezi, e bună matriţa asta?». Două ore am stat, am verificat şi calculat, apoi i-am zis «Tovarăşu maistru, ştiu că e schemă făcută de dumneavoastră, dar nu e bună». «De ce, mă?». «Are trei nervuri defecte. Asta, asta şi asta». S-a uitat el, a calculat şi pe urmă mi-a zis: «Puştiule, la mine rămâi!». Era un lucru mare, ca eu, un copil de 16 ani şi ceva, să fac controlul calităţii pentru piesele lucrate de strungari şi lăcătuşi cu vechime de zeci de ani. Dar n-am avut probleme, le-am arătat că ştiu meserie şi toată lumea mă respecta. Acolo, la Progresul, mi-am făcut singur un aparat de mărit pentru laboratorul foto. Aveam în minte aparatul văzut la amicul meu şi azi îl rugam pe un strungar să îmi facă o piesă, mâine vorbeam cu un lăcătuş. Uite aşa, într-un an de zile am avut propriul meu aparat de mărit. Am făcut rost şi de lentilele necesare şi l-am pus în funcţiune. Făceam poze cu un aparat foarte simplu, ce se găsea atunci pe piaţă, le developam acasă şi le puneam pe hârtie tot acasă. Un coleg din uzină, dacă a văzut că am pasiunea asta să fac poze, m-a întrebat dacă nu vreau să-mi facă cunoştinţă cu un fotograf adevărat. Aşa am ajuns să lucrez cu Spiru Benus, care avea un atelier foto în Casa Ofiţerilor Sovietici, în clădirea «Lira» de pe Regală", ne-a povestit Aurel Neacşu.
În atelierul lui Spiru Benus s-a dus cam doi ani de zile, în timpul liber, după ce termina munca la uzină. A făcut tot felul de treburi "murdare", de la măturat pe jos până la lustruirea fotografiilor, dar totodată a tras cu ochiul şi a mai învăţat meserie. "Ne punea, pe mine şi pe încă un băiat, să dăm luciu pozelor. Încă nu se găsea hârtie lucioasă, deci trebuia să dăm lustru manual. Luam un geam şi îl spălam bine cu spirt, îl dădeam şi cu talc ca să nu mai fie niciun fir de grăsime, apoi lipeam pe el fotografiile ude, scoase din fixator. Stăteau câteva ore la căldură, înăuntru ori la soare, iar când începeau să se dezlipească erau drepte şi fine de nici nu le simţeai la pipăit. Asta era treabă de calitate, fotografie de studio adevărată. Dar munceai la ele de-ţi săreau ochii, cât frecai geamul ăla. Iarna stăteam în frig cu mâinile ude şi din când în când le băgam la subţiori, ca să le mai încălzim".
"Doriţi o fotografie?"
În 1955, după ce regimul comunist şi-a consolidat puterea, a apărut o lege prin care atelierele foto intrau în proprietatea statului şi fotografii erau obligaţi să intre într-o cooperativă. La Brăila, s-a înfiinţat Cooperativa "Arta Fotografică", iar Aurel Neacşu a decis, sfătuit de meşterul Spiru, că a venit vremea să devină şi el fotograf cu acte în regulă. Şi-a dat demisia de la "Progresul" şi s-a înscris în cooperativă. "M-am făcut «laichist». Aşa le ziceau atunci la pozarii care umblau cu aparate mici, de-astea de stradă. Erau două categorii, aparatele mari, cu burduf, de studio, şi aparatele portabile, de diverse mărci, iar purtătorii lor erau numiţi laichişti, după numele aparatelor nemţeşti «Leica», fiindcă astea au fost primele care erau suficient de mici încât să poţi merge cu ele pe stradă", ne-a explicat nea Aurel. În calitate de proaspăt "laichist", acesta aborda lumea pe stradă, prin restaurante sau prin alte părţi, întrebând "Nu doriţi o poză?". "Mergeam peste tot, chiar şi la cimitire, când se făcea pomenirea morţilor. Noi ne ofeream serviciul, iar cine dorea să fie pozat, plătea 10 lei pentru două fotografii. Îi dădeam o chitanţă şi peste două-trei zile venea şi lua marfa de la sediul cooperativei, unde fiecare fotograf îşi lăsa cutia lui cu poze", îşi aminteşte bătrânul. L-am întrebat dacă oamenii abordaţi pe stradă aveau încredere să-i dea bani pentru ceva ce aveau să primească doar peste câteva zile. "Aveau, domnule, că pe vremea aia nu erau borfaşi peste tot ca acum. Lumea era serioasă, nu se ţinea de prostii!", ne-a spus nea Aurel.
Deşi i se spunea "laichist", el nu lucra pe la timpurile acelea cu un aparat de fotografiat "Leica". Aşa ceva aveau doar fotografii cei mai pricopsiţi. Aurel Neacşu folosea un simplu "Smena" rusesc, pe care îl cumpărase cu 300 de lei, într-o perioadă când kilogramul de salam costa 70 de lei. "Aşa ieftin cum era, făcea poze foarte bune, n-am avut nicio reclamaţie de la clienţi".
La atelierul lui Manole Bagdazar
Într-o bună zi, cariera de "laichist" a personajului nostru avea să se termine. În sensul bun al cuvântului... "Eram în centru şi am văzut un domn bine îmbrăcat pe o bancă. Cum făceam de obicei, m-am apropiat şi l-am întrebat dacă doreşte o fotografie. El s-a uitat la mine, m-a cântărit din ochi şi m-a poftit să iau loc pe bancă. «Tinere, n-ai vrea să lucrezi într-un atelier?». Îmi surâdea ideea să intru într-un studio, că nu era deloc uşor să umbli tot timpul cu aparatul de gât, pe ploaie, ninsoare, caniculă... Dar când mi-a zis cum îl cheamă, am înlemnit. Era Manole Bagdazar, cel mai renumit fotograf din Brăila, care conducea atelierul naţionalizat de pe Calea Galaţi, unde mai târziu s-a numit Foto Modern. Am fost sincer: «Aş vrea, domnu Manole, dar la studio e greu, trebuie să ştii să pui luminile, iar eu nu prea mă pricep». «Lasă că înveţi!», mi-a zis el. Când am vorbit cu alţi colegi laichişti, mi-au spus să stau liniştit că nu ştiu în ce mă bag. «Bagdazar e artist, mă, dacă nu faci cum spune el e în stare să te bată!». Eram hotărât să îl refuz, dar după vreo două zile m-am trezit că mă cheamă conducerea Cooperativei şi-mi zice că trebuie să mă prezint la atelierului lui Manole Bagdazar, că mi s-au făcut formele de angajare acolo. El vorbise cu directorul şi mă ceruse pe mine, n-am mai avut ce să fac".
Au trecut luni de zile până când meşterul Bagdazar l-a lăsat pe Aurel Neacşu să facă lucrări adevărate. "Mult timp, m-am ocupat doar de poze mai uşoare, de-astea mici, de buletin, unde trebuia să aprinzi doar două reflectoare. Pozele de nuntă, acolo era altă treabă, că dacă nu puneai toate becurile cum trebuie, să nu fie umbre pe chipurile mirilor, dacă nu aşezai toţi invitaţii în aşa fel încât să li se vadă faţa la toţi, te zbura nea Manole de nu te vedeai. Prima dată când mi-a zis că o să fac singur o nuntă, m-am speriat: «Aoleu, nea Manolică, nu mă lăsa singur...». «Lasă că eu stau de-o parte şi mă uit». Îmbătrânise, nu prea îl mai ţineau puterile, iar la uşă aşeptau vreo cinci mirese la coadă. M-au tăiat toate apele, dar n-am greşit cu nimic, au ieşit pozele bine, i-au plăcut şefului. Peste puţin timp, el a ieşit la pensie, iar eu am preluat atelierul şi m-am descurcat destul de bine. Aveam plan de la Cooperativă să facem 8.000 lei pe lună încasări, noi dădeam 10.000 lei. Eram la concurenţă cu studioul lui Jana, de pe Regală, dar noi eram cei mai buni", ne-a povestit Aurel Neacşu, de pe vremea când fotografiile de studio se realizau cu aparate cu burduf. Meşterul băga capul sub o perdea şi făcea clarul pe subiect, mişcând burduful în faţă sau în spate. După aceea, punea caseta cu film-plan în lăcaşul ei, apoi expunea scoţând capacul de pe obiectiv şi numărând în gând "1, 2, 3" secunde.
Aurel Neacşu îşi aminteşte că a dus-o bine în cei aproape 20 de ani cât a fost responsabil al Foto "Modern". Nu-i lipsea masa la restaurant, avea relaţii cu toată lumea bună, iar acasă îl aşteptau o soţie şi un copil care îl făceau fericit.
Cu prim-secretarul Lungu pe teren
Ultimii ani de activitate şi i-a petrecut mai mult pe teren. În urma unei neînţelegeri cu conducerea cooperativei din Brăila, şi-a dat demisia de la atelierul foto, însă printr-un concurs de împrejurări a ajuns să se angajeze la o altă cooperativă, care avea sediul în comuna Scorţaru Nou şi funcţiona în tot judeţul. Acolo avea plan să scoată 9.000 de lei pe lună. Cum? Depindea de el să găsească comenzi, însă nu era prea greu în vremurile acelea. "Am fost peste tot, la şcoli, grădiniţe, la nunţi, pe ogoare să pozez oamenii muncii. Era de lucru, slavă Domnului! Dacă ştiai cum să te descurci, o duceai bine". Printre treburile de zi cu zi, ca fotograf trebuia să lucreze şi în slujba Partidului Comunist. Mai exact, toţi pozarii cu acte în regulă din perioada aceea trebuia să îl însoţească, cu rândul, pe prim-secretarul Anton Lungu." Ne lua cu el, câte doi fotografi, ca să îi pozăm pe cei care erau duşi să lucreze în campaniile agricole, cum se duceau atunci, profesori cu elevi, ingineri, muncitori din fabrici. Ideea era ca să arătăm aspecte din munca agricolă, dar şi să îi scoatem în poză pe cei prinşi că nu îşi dau interesul. Prima dată când am fost cu tovarăşul prim-secretar am făcut un film întreg, l-am developat, am scos pozele conştiincios şi aşteptam să mă cheme să i le duc. La vreo săptămână sau două, m-am întâlnit cu colegul cu care fusesem pe teren şi l-am întrebat dacă pe el l-au chemat cu pozele. «Dar ce, mă, tu ai avut film în aparat?!». «Păi cum?». «Da tu nu ştii că ne ia degeaba? Niciodată n-a cerut să vadă vreo poză!». De atunci mi-am învăţat lecţia şi, de câte ori mă lua Lungu cu el aveam aparatul gol, îl duceam la ochi, declanşam, dar nu făceam nicio fotografie.
Aurel Neacşu a ieşit la pensie în 1992 şi din acel moment a rupt legătura cu lumea fotografiei. Aparatele sale - un Zenit, un Kiev, câteva Smena şi, cel mai cel, un Pentacon six cu film lat, - au fost folosite din ce în ce mai rar, fiind uitate, până la urmă, într-o ladă cu vechituri. Despre camerele digitale nu are nicio părere fiindcă nu a simţit nevoia să încerce să lucreze cu aşa ceva. "Ce pot să zic, au ieşit acum tot felul de tehnologii, nu mai e ce era pe vremea noastră. Acum faci pozele la foc automat, nu te mai oboseşti să reglezi diafragmă, timp de expunere. Dar cred eu că nici nu mai ai satisfacţia aia pe care o aveai când munceai de la A la Z ca să faci o poză, de când puneai filmul în aparat, până când băgai hârtia în revelator şi apoi o lăsai la uscat", este de părere bătrânul "laichist".
