Am trecut printr-o perioada grea in viata, dar ii multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa trec peste asta.
Sint o persoana puternica! Am devenit o luptatoare si o neiertatoare dupa ce batalia cu influentele negative ale vietii a fost cistigata.
"Eram o epava"
Aveam doar 9 ani cind mi-am pierdut mama, iar sora mea implinise 13 ani. Am fost date la un camin si, dupa putin timp, eu am fost adoptata de doi oameni cu sufletul mare care au avut grija sa nu-mi lipseasca nimic niciodata. Ei mai aveau o fata cu putin mai mare ca mine care incerca sa imparta tot ce avea cu mine, sa devina prietena mea.
Timp de 4 ani de zile nu am avut probleme cu noii mei parinti. Imi vizitam sora zilnic la camin sau daca nu zilnic saptaminal si ei ma ajutau sa nu ii lipseasca nimic. Dupa lungi chinuri si sacrificii au reusit sa o adopte si pe sora mea mai mare si astfel eram cu totii o familie fericita. Pina cind... la 14 ani am avut prima cearta zdravana cu ei. Eram de parere ca am ajuns oaia neagra a familiei, ca sora mea vitrega excela prin calitatile ei, ca numai pe ea o laudau ai mei si ca o ajuta numai pe cealalta sora a mea, adoptata mai tirziu. Eram o epava, ma simteam nesemnificativa pe linga celelalte surori ale mele. Incepusem sa nu mai dau randament la scoala, nimic nu-mi iesea bine si nu faceam decit sa dau vina pe ceilalti. Ca nu am scris din cauza ca m-a tinut de vorba nu stiu ce vecin... ca nu am ajuns la timp la scoala deoarece fusesem la o petrecere si eram foarte obosita...
"Pur si simplu m-am umplut de rani"
Ma taiam pe miini si nu ascundeam asta. In fiecare zi mai aparea o rana... Si ziceam de fiecare data ca mama mea adevarata ma asteapta. Ca imi voi lua un loc linga ea si acolo ma voi duce. M-am taiat pe tot corpul. Parintii mei erau disperati, ca toata lumea din jurul meu. Nu stia nimeni cum sa ma determine sa scap de aceste obiceiuri... care pentru mine erau ceva normal.
M-au ajutat exact persoanele carora le-am vorbit cel mai urit si despre care credeam ce e mai rau. Surorile mele mi-au deschis ochii, mi-au aratat ca ranile pe care singura mi le faceam nu ma ajutau cu nimic si ma adinceau si mai mult in prapastia in care cazusem. Am vazut ca toti prietenii mei se departasera de mine, toti ma priveau cu compasiune si dezgust si ca toti din jurul meu sufereau din cauza mea. Mi-am dat seama ca nu asta e drumul pe care vreau sa merg spre viitor. Nu mi-a fost usor, dar am strigat dupa ajutor, l-am primit si am reusit! Prin consultarea psihologului si ascultarea sfaturilor parintilor am reusit sa ies la liman. Surorile mele au devenit prietenele mele cele mai bune de care nu am sa ma despart cit am sa traiesc si nu am sa le mai dezamagesc niciodata. Acum sint fericita alaturi de familia mea si ii multumesc lui Dumnezeu si mamei mele (care stiu ca ne vegheaza si ne va veghea mereu, si ne va ajuta de acolo de unde este ea) ca am reusit sa trec peste vicisitudinile vietii si ca in momentul de fata sint ceea ce sint si ca imi voi continua drumul ales.
Am avut taria, puterea si curajul sa strig dupa ajutor cind am avut nevoie si am trecut peste toate.
Acum, la 17 ani, sint cea mai fericita, am un prieten care ma iubeste si pe care il iubesc, o familie unita si prieteni cu care ma inteleg foarte bine si pe care nu o sa ii mai pierd niciodata.
Nu eu, ci Valentina, prietena mea, a trait toate acestea. Povestea ei de viata m-a marcat, dar am fost impresionata de curajul si puterea cu care a trecut peste tot. Sint mindra ca este prietena mea si am invatat multe lucruri de la ea pina acum.
Sint o persoana puternica! Am devenit o luptatoare si o neiertatoare dupa ce batalia cu influentele negative ale vietii a fost cistigata.
"Eram o epava"
Aveam doar 9 ani cind mi-am pierdut mama, iar sora mea implinise 13 ani. Am fost date la un camin si, dupa putin timp, eu am fost adoptata de doi oameni cu sufletul mare care au avut grija sa nu-mi lipseasca nimic niciodata. Ei mai aveau o fata cu putin mai mare ca mine care incerca sa imparta tot ce avea cu mine, sa devina prietena mea.
Timp de 4 ani de zile nu am avut probleme cu noii mei parinti. Imi vizitam sora zilnic la camin sau daca nu zilnic saptaminal si ei ma ajutau sa nu ii lipseasca nimic. Dupa lungi chinuri si sacrificii au reusit sa o adopte si pe sora mea mai mare si astfel eram cu totii o familie fericita. Pina cind... la 14 ani am avut prima cearta zdravana cu ei. Eram de parere ca am ajuns oaia neagra a familiei, ca sora mea vitrega excela prin calitatile ei, ca numai pe ea o laudau ai mei si ca o ajuta numai pe cealalta sora a mea, adoptata mai tirziu. Eram o epava, ma simteam nesemnificativa pe linga celelalte surori ale mele. Incepusem sa nu mai dau randament la scoala, nimic nu-mi iesea bine si nu faceam decit sa dau vina pe ceilalti. Ca nu am scris din cauza ca m-a tinut de vorba nu stiu ce vecin... ca nu am ajuns la timp la scoala deoarece fusesem la o petrecere si eram foarte obosita...
"Pur si simplu m-am umplut de rani"
Ma taiam pe miini si nu ascundeam asta. In fiecare zi mai aparea o rana... Si ziceam de fiecare data ca mama mea adevarata ma asteapta. Ca imi voi lua un loc linga ea si acolo ma voi duce. M-am taiat pe tot corpul. Parintii mei erau disperati, ca toata lumea din jurul meu. Nu stia nimeni cum sa ma determine sa scap de aceste obiceiuri... care pentru mine erau ceva normal.
M-au ajutat exact persoanele carora le-am vorbit cel mai urit si despre care credeam ce e mai rau. Surorile mele mi-au deschis ochii, mi-au aratat ca ranile pe care singura mi le faceam nu ma ajutau cu nimic si ma adinceau si mai mult in prapastia in care cazusem. Am vazut ca toti prietenii mei se departasera de mine, toti ma priveau cu compasiune si dezgust si ca toti din jurul meu sufereau din cauza mea. Mi-am dat seama ca nu asta e drumul pe care vreau sa merg spre viitor. Nu mi-a fost usor, dar am strigat dupa ajutor, l-am primit si am reusit! Prin consultarea psihologului si ascultarea sfaturilor parintilor am reusit sa ies la liman. Surorile mele au devenit prietenele mele cele mai bune de care nu am sa ma despart cit am sa traiesc si nu am sa le mai dezamagesc niciodata. Acum sint fericita alaturi de familia mea si ii multumesc lui Dumnezeu si mamei mele (care stiu ca ne vegheaza si ne va veghea mereu, si ne va ajuta de acolo de unde este ea) ca am reusit sa trec peste vicisitudinile vietii si ca in momentul de fata sint ceea ce sint si ca imi voi continua drumul ales.
Am avut taria, puterea si curajul sa strig dupa ajutor cind am avut nevoie si am trecut peste toate.
Acum, la 17 ani, sint cea mai fericita, am un prieten care ma iubeste si pe care il iubesc, o familie unita si prieteni cu care ma inteleg foarte bine si pe care nu o sa ii mai pierd niciodata.
Nu eu, ci Valentina, prietena mea, a trait toate acestea. Povestea ei de viata m-a marcat, dar am fost impresionata de curajul si puterea cu care a trecut peste tot. Sint mindra ca este prietena mea si am invatat multe lucruri de la ea pina acum.
