Asta a zis-o un miner din Anina, referindu-se la un accident petrecut cu citiva ani in urma. Intre timp, minerii din Valea Jiului au tot murit. Ritmic. Ca pasarile. In toate minele. Nestiuti de nimeni. Ca pasarile cerului. (Stim cumva cite pasari mor?) Si nici un pic de interes pentru ei. Nici un pic de compasiune. Numai calcule, tehnologii de lucru si probleme de drept penal. Anina, Petrila, Uricani, Livezeni si...ce mai conteaza? Toate, la un loc, sint rusinea unei intregi tari. Ca nu Guvernul, nu Parlamentul, nu banii si masinile pot sa ne bage in inima putina simtire. "Emotie" avem sau n-avem. Asta nu mai e produsa de PIB-ul national si nu mai e conditionata de intrarea in UE. Compasiunea nu mai tine de tehnocratie, statistica si autostrazi. Tine de tot ce poate fi mai profund intr-un om. Dar s-o spun pe de-a dreptul: toti sintem vinovati, si nu numai pentru moartea, ci si pentru viata minerilor din Valea Jiului. Toti. De la primul pina la ultimul.
Un nesimtit, cu ani buni de viata-n fundul lui, mi-a tot explicat ca, dom'le, acolo e o "investitie proasta", ca "minerii s-au invatat asa", ca... O alta nesimtita mi-a replicat ca "asa le trebuie, si ei au facut explozii in Bucuresti". Iar un alt nesimtit sint eu. Sint nesimtit pentru ca nu le-am explicat celor doi ca viata nu-i totuna cu economia si nici minerul cu mineriada si pentru ca nu m-am urcat in primul tren sau in prima masina ce mi-ar fi iesit in cale. Ca nu m-am dus in Valea Jiului si nu m-am oprit la poarta minei, sa spun doar atit: eu sint din Braila, habar n-am ce se poate face, n-am ce sa va dau, dar am venit sa va spun ca sint alaturi de voi. Se militeaza pe strazile Romaniei pentru toate timpeniile, se urla pe stadioane si pe scene gigantice pentru toate golaniile, insa nu s-a putut umple un autocar sau un vagon de tren cu citiva oameni, care doar sa mearga si sa le spuna nefericitilor de acolo ca nu sint singuri, ca mai sint unii care se gindesc la ei. Nu bani cereau minerii din echipa de salvare, cei facuti praf pe paturile de spital, ci doar un pic de caldura umana. Nu moartea ii sperie pe minerii din Valea Jiului, ci singuratatea.
Eu stiu ca in Romania s-au interzis mila si compasiunea, ca sa nu fim luati de "fraieri", dar fiti atenti la ce va spun acum: dupa ce ne vom tot da in stamba, intru "progresul" omenirii, vom sfirsi, inevitabil, intr-un superb plonjon care ne va infige sigur si bine la vreo doi metri si jumatate in pamint. Si stiti ce va mai ramine? Mina pe care am intins-o, daca am intins-o vreodata. E aceeasi mina pe care a intins-o Arsenie Papacioc unui cersetor, ca n-avea sa-i dea altceva. Si cersetorul a inceput sa plinga. Daca toti ii aruncau bani, nimeni, in schimb, nu-i intinsese vreodata mina.
Si acum o concluzie "profesionista", "realista", "responsabila": poate ca mor minerii ca pasarile, dar noi traim ca animalele daca ne uitam la ei si nu intelegem ca-s oameni.
Un nesimtit, cu ani buni de viata-n fundul lui, mi-a tot explicat ca, dom'le, acolo e o "investitie proasta", ca "minerii s-au invatat asa", ca... O alta nesimtita mi-a replicat ca "asa le trebuie, si ei au facut explozii in Bucuresti". Iar un alt nesimtit sint eu. Sint nesimtit pentru ca nu le-am explicat celor doi ca viata nu-i totuna cu economia si nici minerul cu mineriada si pentru ca nu m-am urcat in primul tren sau in prima masina ce mi-ar fi iesit in cale. Ca nu m-am dus in Valea Jiului si nu m-am oprit la poarta minei, sa spun doar atit: eu sint din Braila, habar n-am ce se poate face, n-am ce sa va dau, dar am venit sa va spun ca sint alaturi de voi. Se militeaza pe strazile Romaniei pentru toate timpeniile, se urla pe stadioane si pe scene gigantice pentru toate golaniile, insa nu s-a putut umple un autocar sau un vagon de tren cu citiva oameni, care doar sa mearga si sa le spuna nefericitilor de acolo ca nu sint singuri, ca mai sint unii care se gindesc la ei. Nu bani cereau minerii din echipa de salvare, cei facuti praf pe paturile de spital, ci doar un pic de caldura umana. Nu moartea ii sperie pe minerii din Valea Jiului, ci singuratatea.
Eu stiu ca in Romania s-au interzis mila si compasiunea, ca sa nu fim luati de "fraieri", dar fiti atenti la ce va spun acum: dupa ce ne vom tot da in stamba, intru "progresul" omenirii, vom sfirsi, inevitabil, intr-un superb plonjon care ne va infige sigur si bine la vreo doi metri si jumatate in pamint. Si stiti ce va mai ramine? Mina pe care am intins-o, daca am intins-o vreodata. E aceeasi mina pe care a intins-o Arsenie Papacioc unui cersetor, ca n-avea sa-i dea altceva. Si cersetorul a inceput sa plinga. Daca toti ii aruncau bani, nimeni, in schimb, nu-i intinsese vreodata mina.
Si acum o concluzie "profesionista", "realista", "responsabila": poate ca mor minerii ca pasarile, dar noi traim ca animalele daca ne uitam la ei si nu intelegem ca-s oameni.
