Sâmbătă, 4 septembrie, ora 19.00, ne-a prins la TPS (Toate Pânzele Sus), unde, curioşi şi nerăbdători, aşteptam să ascultăm show-ul muzical al unor rockeri de şcoală veche - şi adevărată! -, care reprezintă, pentru cine cunoaşte natura de samizdat a muzicii bune din anii '80-'90 din Brăila, veritabile itinerarii istoriografice ce ţin de underground-ul (în adevăratul sens al cuvântului) unei generaţii despre care se poate vorbi mult. Cine s-a format în acea perioadă, nu poate uita "adunările" de la "saivane", unde, în plin comunism, comă culturală şi vid ideatic, circulau idei şi atitudini conectate la o realitate contemporană ce reprezenta normalitatea în ţările de dincolo de Cortina de Fier. Se putea găsi în această societate "secretă" muzică de cea mai bună calitate, pe discuri de vinil, cu coperte superbe, adevărate capodopere grafice, traduceri precare din Cioran, ediţii vechi din scriitori interzişi şi poeme "cu cheie", ajunse pe cine ştie ce filiere complicate, instrumente muzicale executate manual şi, pur şi simplu, oameni interesanţi care vorbeau, cu toţii, limba universală a libertăţii. Nu lipseau tricourile imprimate cu însemne, simboluri şi totemuri care, ocultând înţelegerea comună, reprezentau sugestii secrete ce transfigurau aceeaşi idee a libertăţii.
Adrian Mazîlu
Poveste de toamnă pe fosta "Republicii"
Cinci "moşani" (Relu Crăciun - chitară, Dragomir Valeriu - tobe, Sorin Matei - bass, Dan Androne - tobe, Iordache Constantin - voce/chitară), un "ciutan" (Răzvan Popa - clape), un wild-vocal (Adrian Mazîlu) şi o experimentată voce feminină (Cătălina Crăciun), beneficiind de o sonorizare "varză", au dat un adevărat masterclass, care a străbătut, natural şi lejer, blues-uri acide, ritmuri raggae, rock'n'roll târziu şi teme muzicale celebre, exploatate de către cei enumeraţi mai sus cu un instinct remarcabil. Practic, nu am avut o vedetă a serii, deoarece, absolut toţi, pentru cine a avut ureche să audă, s-au impus caracteristic, subliniind o seară muzicală a individualităţilor instrumentale. Relu Crăciun, alias Captain Pit - atenţie mare, nimeni să nu îndrăznească să citească "Cap Tâmpit", decât dacă "bungheşte" muzică şi muzichie! - este un talentat chitarist, care cântă cum respiră. De fapt, acelaşi lucru s-a putut remarca şi la Dragomir Valeriu, alias Boogie, care a demonstrat că în tobe nu se bat cuie, ci se subliniază accente, tonuri, insinuări, mesaje. Bass-istul Sorin Matei, aproape inexistent vizual, fiind de o totală discreţie, a fost, în schimb, de o admirabilă "obrăznicie", incursiunile sale în cele mai surprinzătoare dezvoltări armonice fiind autentice desanturi ritmico-arpegice. Iordache Constantin, cel care a făcut deliciul celei de-a doua părţi a ineditei seri, a servit publicului o porţie consistentă de blues "de la mama lui", cântând cu o plăcere şi cu o bucurie rar întâlnite. "Ciutanul", Răzvan Popa - habar n-avem de unde a apărut! - nu numai cântă cum respiră, ci cântă, respiră, bea, fumează, vorbeşte şi flirtează în acelaşi timp. Toate acestea au dat senzaţia acută că "Ciutanul" nu s-a născut într-o maternitate, ci în cutia de rezonanţă a pianului lui Ray Charles. Cătălina Crăciun, debutând în mai toate piesele cu o puternică amprentă nazală, caracteristică celor care au avut măcar o idilă cu jazz-ul, dacă nu cumva amor în toată regula, a făcut şi face un cuplu de zile mari cu Captain Pit, şi la propriu şi la figurat, chiar dacă mister Pit lesne "se supăra" şi continua el cu chitara ceea ce ar fi trebuit a fi exprimat de vocea Cătălinei. Nu întâmplător l-am numit pe Adrian Mazîlu "sălbatic", vocea lui fiind o mostră exemplară de paradoxuri: treceri furtunoase de la registrul vocal "megaloman" al lui Liam Gallagher (vocalul de la Oasis) la topica joasă ce aminteşte de puseurile guturale ale lui Tom Waits. Cum habar n-avem de unde a apărut Răzvan Popa, la fel nu ne putem imagina unde ar ajunge vocea lui Mazîlu cu puţină şcoală şi "îmblânzire".
Revelaţia serii
Şi totuşi am avut parte de o revelaţie a serii: Dan Androne, decanul de vârstă al eclecticei "reuniuni" muzicale. "Moşanul" de 56 de ani a dat, cu o energie şi o intuiţie formidabilă, o memorabilă "tobăreală", care a îmbinat perfect şcoala exemplară cu "scăpările" controlate ce ţin de materia complexă a jam-session-ului.
Una peste alta, această "adunare" extravagantă de "solipsişti" ar putea da startul la apelul bocancilor pentru peste 85% dintre - cică! - artiştii care ne-au distrus urechile, urlând în televizoare, radiouri şi în faţa primăriilor de pe tot întinsul patriei noastre dragi.
