• INTERVIU cu regizorul Matei Lucaci-Grünberg
Ce poate fi mai frumos (și mai curajos în același timp) ca la Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative Brăila 2023, Teatrul „Maria Filotti”, instituția gazdă, să vină cu un spectacol despre viața celebrei actrițe?! „Scene din viața Mariei Filotti” este cea de-a doua premieră a dramaticului brăilean din cadrul festivalului, un spectacol biografic care încearcă să surprindă spiritul unei personalități complexe în contextul istoriei, care este cel puțin la fel de complexă. Spectatorii vor asista la o succesiune de scene scurte, mai mult sau mai puțin fictive, comice sau dramatice, muzicale sau nostalgice, care împreună, încearcă să ilustreze un portret complicat și spectaculos, dar profund uman, al Mariei Filotti. Iar cel care a creat această poveste și acest portret este un regizor de teatru și film din tânăra generație de creatori: Matei Lucaci-Grünberg. Acesta a scris textul împreună cu actorul Andrei Bârzan, care s-a alăturat recent trupei din Brăila, iar ce a ieșit veți vedea la premiera de duminică, 24 septembrie.
Până atunci, mai multe detalii despre acest spectacol am aflat de la regizorul Matei Lucaci-Grünberg, care ne-a acordat recent un interviu.
- Cum a venit propunerea de a regiza spectacolul ”Scene din viața Mariei Filotti”, a doua premieră a dramaticului brăilean în cadrul Festivalului Internațional de Teatru și Arte Performative?
- Propunerea a venit de la managerul Radu Nichifor, căruia îi mulțumesc! Știind că eu lucrez și pe texte pe care le scriu sau le dezvolt, m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să fac ceva chiar despre Maria Filotti. Și mi-a surâs ideea - pentru că îmi place atât istoria și epoca (parfumul de epocă), cât și genul acesta de destin, destul de complicat de povestit, un destin interesant care traversează mai multe epoci (La belle Epoque, Interbelic, Comunism). Am zis da! Este o experiență foarte interesantă și acest spectacol când va ieși, în forma care va ieși, va fi rezultatul unui proces colectiv.
- Montezi spectacolul ”Scene din viața Mariei Filotti” în teatrul ce poartă numele marei actriței. Ai pus vreo presiune pe tine din acest motiv?
- Nu vreau să fac o măsură a valorii aici, în sensul în care nu știu cum este mai bine. Nu mă gândesc că fac un lucru mai mare și mai important sau un lucru mai mic și mai puțin important. Încerc să spun o poveste de fiecare dată și atunci nu mi-am pus niciun fel de presiune artificială. Îmi doresc să iasă un spectacol frumos, mare, emoționant, care să se joace 10 ani, poate, dar nu mă domină acest gând.
- Știu că e prima oară când montezi un spectacol la Brăila.
- Da! Și e și prima dată când văd clădirea teatrului. Chiar este una dintre cele mai frumoase din țară! Și nu numai sala e spectaculoasă, ci tot teatrul în sine. Holurile, foaierul, marmura... simți că era o epocă în care se investea altfel, în care se făceau alte tipuri de clădiri pentru cultură. Simțeai bogăția. Nu neapărat bogăția societății, cât modul în care societatea se raporta la teatru. Adică era un eveniment. Teatrul «Maria Filotti» e un teatru cu foarte multă istorie și cred că istoria, într-o formă sau alta, rămâne și în pereții instituției.
- Spectacolul ”Scene din viața Mariei Filotti” cum va fi?
- Maria Filotti a fost un personaj important al culturii, o figură marcantă a epocii. Și cu bune și cu rele. A avut funcții de conducere, a jucat în foarte multe spectacole, a fost iubită de un public, a fost antipatizată de alți oameni din zona de critică și așa mai departe, dar a fost un personaj care a existat și care chiar a contat la formarea teatrului. Spectacolul este inspirat din viața Mariei Filotti, dar nu este o biografie. E o poveste din perspectiva fiului ei, Ion Filotti Cantacuzino, și cumva este și despre relația mamă-fiu. Copilul, care e adult acum, își amintește lucruri, frânturi din viața mamei lui. De asta am spus că sunt «Scene din viața Mariei Filotti». Ne-am dat un picuț de libertate în sensul interpretării anumitor situații. Sunt multe personaje istorice prezente acolo. Și când zic istorice mă refer la Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Diamandi, «Papanel» Cantacuzino, soțul ei, personaje pe care noi le-am gândit într-un fel. S-ar putea să fie cum a fost, s-ar putea să nu fie chiar cum a fost.
- Ce ai descoperit pe parcursul documentării pentru acest spectacol?
- Din păcate, România nu are o istorie foarte sănătoasă a arhivării și arhivelor. Nu ai foarte multe materiale. Ok, ai jurnalul ei, ai niște cronici, ai niște imagini, dar nu există o literatură dezvoltată în jurul istoriei personale. Atunci e foarte greu să afli sau să zici că știi exact ce s-a întâmplat. Și în general, nu numai Maria Filotti, cred că foarte multe personalități din perioada interbelică nu sunt suficient de bine arhivate, comunismul probabil a mai șters din arhive și atunci a fost destul de greu să aflăm foarte multe lucruri. Dar în momentul de față cred că am atins într-o formă sau alta cam tot ce se știe despre ea.
- Dar te-a suprins ceva în etapa documentării?
- Nu știu neapărat dacă m-a surprins ceva și nu aș vrea să fiu înțeles greșit, dar Maria Filotti, ca orice om, nu a fost un înger. A fost o supraviețuitoare. Să fii supraviețuitoare cred că poate să fie și o virtute pentru că asta te lasă să exiști și să lași atât de multă operă în urmă. În același timp, ca să supraviețuiești, cred că trebuie să fii și egoist, cred că trebuie să fii și crud, cred că trebuie să fii și lipsit de scrupule pe alocuri. Nu cred că mulți oameni care au supraviețuit istoriei au fost niște îngeri imaculați, cu o etică absolută. Nu cred că e așa.
- E corect să îi portretizăm așa pe oamenii pe care îi admirăm?
- Cred că e nevoie să avem eroi și cred că e bine să credem că eroii noștri sunt perfecți. În același timp, cred că realitatea va fi tot timpul că eroii noștri sunt defecți, cum suntem cu toții defecți. Și nu consider că e ceva grav în povestea asta. E bine să avem un tip de speranță, un tip de idoli, dar iarăși, idolii pot să devină și periculoși. E discutabil. Și eu am o luptă personală. Încerc să separ opera de calitatea umană. Mi se pare că dacă nu le separăm (sau contextualizăm), din păcate, am putea îngropa trei sferturi din istoria culturii.
- Există o capcană când faci astfel de spectacole, după personaje celebre?
- Cred că există foarte multe capcane. O primă capcană ar fi să încerci să o joci pe celebra Maria Filotti. Adică să te gândești la cum vorbea ea, cum arăta ea, oare cum ar fi reacționat într-o anumită situație - adică să-ți pui piedici singur. Mi se pare că pici în capcana unui lucru pentru care nu există reper. Până la urmă e o interpretare, nu o imităm pe Maria Filotti. Doi, cred că la orice tip de text care tratează un personaj similar cu Maria Filotti e foarte important să nu joci statuia. Dom’le, e Maria Filotti! Nu, joci o fată care a descoperit târziu că vrea să fie actriță, care a dat o admitere, care avea emoții la admitere, care s-a iubit cu cine nu trebuie, care s-a certat cu cine nu trebuie, care a avut prieteni, dar a avut și dușmani... Care a fost un om, nu era o statuie! Și apoi cred că mai sunt două capcane, așa, speculative. Una ar fi că nici nu trebuie să ridici în slăvi, dar nici să dărâmi. Iar a doua că nu poți să spui totul despre viața unui om într-un spectacol. Și atunci trebuie să te gândești la ce vrei să surprinzi. Și noi cred că am vrut să surprindem un spirit.
- Ce vă doriți de la acest spectacol?
- Sper că noi prin acest spectacol am reușit să surprindem acest spirit al unui om care a făcut mult și care a sacrificat mult pentru opera ei. Maria Filotti a fost o femeie îndrăgostită de teatru, o femeie care a muncit la posteritatea ei de când s-a apucat de meserie. Vroia să bată acest pariu cu istoria. Și întrebarea e dacă merită, nu merită? Nu dacă merită ea, Maria Filotti, notoritatea, ci dacă merită sacrificiul personal în detrimentul împlinirii profesionale.
- Din punctul tău de vedere e mai important ca un spectacol să fie bine primit de public sau de către critici?
- Cred că lucrurile trebuie luate pe rând. În sens egoist, mă interesează mai tare să îmi placă mie spectacolul. Nu în sens absolut, dar că e tonul potrivit, că e povestea pe care voiam să o spun. Nu mă înțeleg foarte bine cu ideea de compromisuri imense nici în direcția festivalieră, nici în direcția comercială. Cumva cred că un spectacol își are un public și poți să te duci un picuț mai în stânga, mai în dreapta, dar dacă nu e un spectacol social, actual, cu nu știu ce tip de referință, nu sunt de acord neapărat să o forțezi în direcția aia. Apoi, depinde de instituție. Eu cred că scopul principal al spectacolului «Scene din viața Mariei Filotti» este să aibă o viață cât mai lungă, să se «găsească» cu un public în Brăila, de vârste diferite, care să umple sălile de spectacol și să aducă emoție! Să aducă un picuț de istorie, să aducă râs, să aducă plâns, poate să deschidă un apetit pentru teatru... Deci din acest punct de vedere, publicul. În același timp, zona de critică contează pentru că și acolo sunt niște direcții care se pot da la nivel general, sunt niște puneri în context importante. Sunt niște oameni care pot să aducă mai multă vizibilitate asupra unor actori, unei instituții, unei comunități. De fapt, cele două cred că ar trebui să meargă mână în mână și mai mult.
