• apreciază reputatul regizor Petru Vutcărău, cel care, zilele acestea, pregăteşte la Teatrul “Maria Filotti” premiera spectacolului “BĂDĂRANII” de Carlo Goldoni • premiera va avea loc pe 13 ianuarie 2018
“Bădăranii”, o comedie clasică, o piesă cu o istorie remarcabilă în teatru dar şi în cinematografie, o adevărată capodoperă a dramaturgiei, este pusă în scenă la Teatrul din Brăila de reputatul regizor şi director al Teatrului Naţional “Eugene Ionesco” din Chişinău, Petru Vutcărău. Între două repetiţii, i-am solicitat un interviu şi am avut o discuţie interesantă cu celebrul om de teatru.
- După ce aţi regizat peste o sută de spectacole în teatrele din întreaga lume şi aţi predat actoria la diverse şcoli de teatru din Franţa, Italia, Rusia sau Japonia, ce înseamnă pentru dumneavoastră spectacolul cu piesa “Bădăranii”, de Carlo Goldoni pe scena Teatrului “Maria Filotti” jucată de trupa actorilor brăileni?
- Ca orice spectacol, este un eveniment în primul rând. Şi nu este o vorbă spusă doar de dragul vorbei, ci pentru că devine un eveniment orice spectacol nou. În cazul nostru, spectacolul “Bădăranii”, pentru mine este un eveniment, deoarece e o pagină, o filă nouă în biografia mea, în creaţia mea.
- Spectacolul pe care îl pregătiţi în aceste zile, întâlnirea cu trupa de actori brăileni şi cu Teatrul “Maria Filotti” reprezintă o noutate sau aţi mai avut şi alte colaborări?
- Sunt la a doua întâlnire cu teatrul brăilean, am mai fost aici în urmă cu mai mulţi ani, cu o piesă clasică rusească, “Lupii şi oile” de Ostrovski, o piesă pe care am pus-o în scenă cu mare drag şi cu mare plăcere, pe vremea când manager al Teatrului era doamna Veronica Dobrin, graţie căreia am făcut cunoştinţă cu această trupă, cu acest minunat colectiv, cu acest teatru, cu acest oraş.
- Cum vi se pare Brăila, Oraşul cu salcâmi?
- Este un oraş despre care am impresia că stă cu braţele deschise mereu. Aşa am eu senzaţia, de câte ori vin. Este un oraş primitor, cald, liniştit, cu oameni pe care nu îi văd că se grăbesc...cel puţin aşa am eu impresia, că nu este forfotă, agitaţie. Comparativ cu alte oraşe pe care le-am văzut, nu doar în România, ci în lume, este un oraş care încă încearcă să îşi mai păstreze din tradiţii, din parfumul de altădată. M-am documentat puţin şi am aflat că Brăila de altădată era chiar un oraş de invidiat, un oraş atrăgător, un oraş de vis, un oraş bogat, cu multă nobleţe, cu oameni nobili, cu multă artă, îmbibat de artă.
- Brăilenii au ştiut dintotdeauna să aprecieze arta şi, mai ales, au ştiut să guste teatrul de calitate.
- Da, dar să ştiţi, m-am convins că, deşi a trecut timpul, brăilenii în continuare gustă cu mare plăcere teatrul. Asist la spectacolele care se joacă acum şi mă minunez că sala este plină, că sunt spectatori de diferite vârste, nu de o categorie anume, iar asta bucură; sunt două săli, ambele mereu pline, lucru îmbucurător.
- Cum lucraţi cu actorii brăileni, cum vi se par?
- Să ştiţi că, dacă nu mi-ar plăcea, chiar aş rupe contractul şi aş pleca; eu nu merg la compromisuri. Pe actorii cu care lucrez, încerc mai întâi să îi iubesc. Dacă nu are loc această relaţie de dragoste, între mine, ca regizor, şi actorii cu care lucrez, munca devine anevoioasă, devine o corvoadă, neplăcută, iar eu nu fac munca asta ca să mă chinui pe mine şi să îi chinui şi pe alţii. De aceea, dacă am rămas până acum la Brăila, înseamnă că este dragoste.
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră teatrul?
- E un colac de salvare în lumea asta. Este o oază în care mă retrag atunci când încerc să înţeleg lumea, să mă înţeleg pe mine, să înţeleg oamenii. Este ceva ce m-a acaparat, din fericire, încă din fragedă tinereţe şi care m-a ales. Nu eu am ales teatrul, meseria m-a ales pe mine. M-am pomenit că fac teatru şi fac asta cu plăcere, niciodată nu m-am gândit că aş putea face altceva. Este o boală de care nu vreau să mă lecuiesc niciodată.
- Între actorie şi regie, aţi ales să faceţi regie. Sau...regia v-a ales pe dumneavoastră?
- Aşa s-a întâmplat, aşa a fost să fie. Nu m-am gândit pe vremuri, când făceam şcoală de actorie, când începeam să joc, că voi deveni regizor. Dar, împrejurările din Chişinău, la acea vreme, la sfârşitul anilor '80 erau de aşa natură încât era o criză de regizori în Republica Moldova. Nu mă refer la faptul că nu ar fi fost regizori. Erau, bineînţeles, dar nu reuşeam să fim pe aceeaşi undă cu dânşii. Aveam impresia mereu că rămânem în urmă de tren şi că am putea face mai multe, şi atunci, tot ce zăcea în mine m-a împins să mă apuc să fac eu tot ceea ce am văzut că nu fac regizorii cu mine.
- Acelaşi împuls v-a determinat să puneţi şi temeliile unui nou teatru, să fondaţi în 1990 la Chişinău Teatrul Naţional “Eugen Ionesco”, al cărui director sunteţi...
- Aşa s-a născut Teatrul. La asta chiar nu m-am gândit şi nu a fost scopul vieţii mele. Iarăşi a fost o întâmplare în afara voinţei mele... a fost o împrejurare...
- A fost un fel de revoltă?
- S-ar putea spune şi aşa. S-ar putea spune că a fost un fel de revoltă faţă de teatrul care se făcea la vremea respectivă în Republica Moldova, teatru de care simţeam că lumea deja se plictisise, simţeam că publicul spectator îşi dorea ceva nou. Ori noi, o echipă întreagă de absolvenţi ai unei şcoli foarte prestigioase de teatru de la Moscova, Şcoala Superioară de Teatru “Boris Şciukin”, veneam la Chişinău şi, făcând 5 ani de teatru la Moscova, într-o metropolă culturală, teatrală, artistică, eram energizaţi, plini de forţă şi cu o dorinţă de a ne manifesta. Eram ca nişte vulcani, gata să erupă şi am încercat să facem ceva nou, ceva care nu se făcea la Chişinău, unde era un decalaj mare între ceea ce gândeam noi şi ce se făcea. Cinci ani de zile a fost o ruptură între noi şi Teatrul de la Chişinău, pentru că noi am fost învăţaţi într-o altă lume, într-un alt mediu.
- Aşa s-a născut şi un festival, care a parcurs între timp mai multe ediţii. Aşa aţi organizat la Chişinău, în 1994, primul festival de teatru din Republica Moldova - Bienala Teatrului Eugen Ionesco...
- Da. Era tot dintr-o plictiseală, care nu se mai termina. La Chişinău nu erau evenimente teatrale de anvergură şi am zis: Domnilor, atâtea lucruri se întâmplă în lumea teatrală, în ţările vecine, în Europa, în lume, în general, iar noi nu avem un festival internaţional de teatru...hai să-l facem noi! Atunci, nu am anunţat nici Ministerul Culturii...
- Dumneavoastră nu aţi anunţat Ministerul Culturii nici despre înfiinţarea unui teatru la Chişinău...
- Exact, exact! Totul se făcea în aşa fel încât autorităţile aflau cu întârziere. Noi, când am fost recunoscuţi oficial ca teatru, existam deja de un an de zile. Practic, ne-am format ca teatru în România, la Râmnicu-Vâlcea. Eram rebeli, dar, când ne-am întors, voiam şi noi să avem un loc al nostru, un teatru al nostru, şi aşa am devenit Teatru de stat, aşa a început Bienala Eugen Ionesco. Aşa am început să animăm oarecum viaţa culturală de la Chişinău şi să oferim publicului spectacole de teatru pe care nu ar fi putut să le vadă în alte împrejurări. Nici chiar cel mai bogat spectator din Chişinău nu ar putea să ia avionul şi să vadă un spectacol la Tokio, la Paris sau la Seul, Washington...dar festivalul le oferă spectatorilor acest prilej.
- Dumneavoastră aţi fost şi aţi lucrat cu actorii în toate aceste oraşe şi în multe altele. Ce impresii v-au lăsat marile oraşe ale lumii?
- Ar fi multe de spus la acest capitol. Dar, făcând aşa, o scurtă concluzie, îţi dai seama de fiecare dată, când intri într-o metropolă, cât de diversă este această lume a noastră, a oamenilor, şi, în acelaşi timp, cât de mică este. Deşi sunt mulţi, diferiţi la prima vedere, ne dăm seama ulterior că, în esenţă, nu există nicio diferenţă. Dar niciuna, chiar dacă avem culoare pielii diferită, conturul ochilor diferit, dacă vorbim limbi diferite, în venele noastre curge acelaşi sânge. Bucuria se manifestă la fel, durerea la fel, lacrimile curg la fel, zâmbetul este acelaşi. În esenţă suntem la fel.
- Ştiu că sunteţi deţinător a zeci de premii naţionale şi internaţionale, dar am citit despre dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei cinci mari regizori ai lumii care pot realiza oriunde un spectacol de calitate. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
- Cred că se exagerează puţin şi m-ar bucura să fie aşa. Sunt foarte mulţi regizori buni.
- Eu aşa am citit şi îmi place să cred că am onoarea să vorbesc acum cu unul dintre cei cinci mari regizori ai lumii.
- Aşa s-a exprimat un regizor şi director de teatru din Tokio, unde am pus în scenă mai multe spectacole. Dumnealui se referea mai exact la regizorii străini care pot monta o piesă japoneză contemporană. Ştim cu toţii că Japonia este o
ţară, o cultură cu totul şi cu totul diferită, enigmatică pe alocuri pentru noi şi am descoperit şi eu, cu stupoare, că dramaturgia japoneză contemporană, în mare parte, este montată în special de regizorii autohtoni, pentru că au ei nişte lucruri cu totul şi cu totul speciale, pe care străinii le înţeleg cu greu. M-am confruntat şi eu, la o piesă japoneză contemporană cu aşa ceva.
- Dacă, în ceea ce priveşte marii regizori ai lumii sunteţi modest, în Republica Moldova sunteţi recunoscut ca fiind cel mai mare regizor contemporan. Pentru acest lucru aţi şi fost premiat. Ce reprezintă această distincţie pentru dv?
- Eu nu ştiu dacă aceste distincţii pot spune ceva. Reprezintă o recunoaştere, dar ele nicidecum nu vorbesc despre artistul autentic. Pentru mine, personal, deşi sunt recunoscător pentru ele, nu pun mare preţ pentru ele. Sunt nişte file, nişte pagini, sunt zilele de ieri. Ori, important este cine sunt eu azi, ce fac eu azi, cu alte cuvinte, încerc să trăiesc cu prezentul, nu cu trecutul. Distincţiile sunt frumoase, dar, nu ştiu de ce, uit de ele.
- Să înţeleg că, pentru dumneavoastră, bucuria în teatru înseamnă punerea în scenă a unei piese noi?
- Pentru mine, bucuria în teatru este întâlnirea cu oamenii, cu colegii, momentul descoperirii; atunci când, în faţa noastră este un text şi începem să înţelegem împreună ce se ascunde, ce a ascuns autorul în spatele acelor cuvinte, acelor situaţii, acelor relaţii umane, în spatelei acelei poveşti. Este ca şi cum ai intra într-o pădure necunoscută şi încerci să o descoperi, să nu te rătăceşti.
- De cele mai multe ori, de mâna, de privirea şi de decizia dumneavoastră depinde tot ce se întâmplă pe scenă, pentru că dv. sunteţi cel care alegeţi personajele. Acum, cu siguranţă, după atâta experienţă, poate fi uşor, dar, cum reuşiţi, de fiecare dată, să alegeţi omul potrivit pentru rolul potrivit?
- Să ştiţi că nu este uşor niciodată, pentru că rişti să faci o greşeală şi atunci, greşeala se răsfrânge asupra spectacolului. Nu sunt atât de profetic şi atât de clarvăzător, încât să nimeresc exact atunci când fac distribuţie, mai ales dacă este vorba despre o trupă nouă, despre actori noi. Există un risc tot timpul. Trebuie mai întâi să te documentezi, să cunoşti oamenii, să vezi spectacole, să îi vezi în scenă, să stai de vorbă cu ei, să îi simţi, să le simţi pulsul şi să ai o relaţie aparte cu fiecare din ei, să îi intuieşti şi să încerci să suprapui aceşti oameni cu personajele pe care le-ai găsit, le-ai gândit, le-ai conceput, pe care le-ai simţit de la autor. În primul rând începi prin a-ţi crea spectacolul în mintea ta, în capul tău, prin a crea acea lume pe care ţi-o oferă autorul, după care vin şi oamenii propriu-zişi.
- Cu alte cuvinte, totul porneşte de la o idee, pe care o îmbrăcaţi cu oamenii pe care îi găsiţi în teatrul respectiv.
- Bineînţeles, bineînţeles. Dar nu pot face abstracţie de personalitatea fiecărui actor, nu pot lucra cu actori-marionete.
- Există şi actori-marionete?
- Probabil, în mâinile unor regizori, da. Am văzut şi astfel de spectacole, este un alt gen, dar nu este genul meu de teatru. Pentru mine, actorul este elementul principal în spectacol. El nu poate fi înlocuit cu nici un artificiu scenic, cu nici o lumină, nici cu o muzică, actorul este ceva unicat.
- Să înţeleg că scena oferă actorului şansa de a nu minţi şi că în teatru nu se poate minţi?
- Ba da, se poate şi se minte, se minte mereu. Dar trebuie să minţi în aşa fel încât minciuna spusă în scenă să devină adevărul suprem, să bată adevărul din viaţă, pentru că oamenii, prin felul lor, sunt predispuşi să joace teatru toată viaţa. Jucăm teatru în diferite circumstanţe, în diferite împrejurări în care ne aflăm. Scena oferă actorului şansa de a nu minţi, de a intra în acea convenţie scenică şi de a fi autentic până la capăt. Aici, dacă minţi, devii fals, este o minciună dublă.
- Dumneavoastră sunteţi o famile de actori. Puteţi să îmi spuneţi câteva cuvinte despre acest lucru?
- Da, da. Soţia mea este actriţa Ala Menşicov, am fost colegi de facultate, am fost colegi la Moscova şi este alături de mine de când am fondat Teatrul “Eugen Ionesco” din Chişinău, joacă mereu şi este alături de mine şi la bine şi la greu.
- Dar nu numai soţia dv. joacă teatru, ci şi copiii...
- Aşa este. Mi-a dăruit Dumnezeu doi copii minunaţi, un băiat, Laurenţiu, şi pe Ştefania- Laura, care şi dânşii au pornit pe urmele noastre. Nu i-am împins noi, dar, s-a întâmplat aşa pentru că noi, fiind o familie de tineri actori, eram mereu pe drumuri, iar băiatul era tot timpul cu noi, nu aveam dădacă şi, pentru că părinţii erau la ţară, atunci noi am avut grijă singuri de copiii noştri. Băiatul era mereu cu noi, dormea în teatru, prin gări, în hoteluri, era cu noi la repetiţii, cunoştea de mic replici, texte, scene întregi, mergea cu noi în turnee, a trecut prin toate etapele prin care trece un actor. Acum este în teatru, joacă, şi nu o spun pentru că este fiul meu, dar, nu este un actor prost.
- Ca regizor, sunteţi exigent cu actorii din familia dv?
- Tot timpul am încercat să nu fac diferenţă între fiul meu ca actor şi ceilalţi actori din teatru. Adică, ei sunt egali, nu am făcut niciodată diferenţa ca să-mi distribui nevasta, de exemplu, să ia rolul principal, pentru că este soţia regizorului. Dimpotrivă, uneori, soţia chiar îmi reproşa că nu a mai jucat o anumită perioadă.
- Şi fiica dv?
- Acum fiica mea este la Cambridge, la învăţătură şi, culmea, tot în lumea teatrului vrea să intre. Mai mult decât actoria îi place scrisul, scenaristica, citeşte foarte mult, dar nici la actorie nu a renunţat.
- În ceea ce îi priveşte pe copiii dv. am înţeles, au crescut în teatru, au învăţat replici de mici, din familie, este firesc să vă urmeze profesia. Dar pentru dumneavoastră, copil de la ţară, de unde pasiunea pentru teatru, ce v-a determinat să alegeţi actoria?
- Tocmai de aceea v-am spus că profesia m-a ales pe mine. Provin dintr-o familie de ţărani, foarte harnici şi gospodari, pasionaţi şi ei de artă, dar în limita timpului pe care îl aveau la dispoziţie. La o zi de sărbătoare, când o trupă de teatru ajungea în sat, îşi permiteau şi ei să meargă să vadă un spectacol. Atunci, când eram copil, cred că aveam 5-6 ani, nu eram la şcoală încă, am văzut primul spectacol în viaţa mea, la casa de cultură din sat. La un moment dat, când sala era plină, în timpul spectacolului, a fost o pană de curent. S-a făcut beznă, în sală s-a lăsat o linişte mormântală şi, după câteva momente de linişte, am început să auzim textul. Pe scenă continua spectacolul şi lumea asculta. S-a aprins apoi lumina în sală, iar spectacolul a continuat, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acela afost primul meu contact cu teatrul. Cred, totuşi, că părinţii mei aveau în ei un sâmbure artistic. În familia noastră a existat un mare pictor, Aurel David, autorul renumitei lucrări “Arborele lui Eminescu”, pe care o cunoaştem toţi. Era vărul mamei mele şi îl ţin minte când venea la noi, la ţară, şi picta oamenii care munceau, picta peisaje, era frumos.
-După ce am parcurs împreună povestea copilăriei dv, să revenim la actualitate. Ce proiecte aveţi pentru viitor?
- În primul rând, am proiecte legate de Teatrul “Eugen Ionesco”, trebuie să montez câteva spectacole, în anul 2018 este Festivalul despre care am vorbit, “Bienala Teatrului Eugen Ionesco”, un eveniment care necesită o pregătire serioasă, după care, încep turnee, plecări, montări în străinătate, Japonia, Turcia, Rusia...
- Până la premiera spectacolului “Bădăranii”, sunteţi încă în Brăila, locuiţi chiar în Teatrul “Maria Filotti”, care este o adevărată catedrală a culturii pentru noi. Cum vi se pare teatrul din Brăila?
- În Teatrul “Maria Filotti” există ceva greu de exprimat în cuvinte, legat în primul rând de această minunată clădire, care este un templu, un muzeu, este ceva deosebit. Există clădiri, teatre frumoase în toată România - şi la Iaşi, la Cluj, Oradea, dar aici este ceva deosebit. Este o aură, o energetică pozitivă, care probabil că nu vine numai din cauza picturilor frumoase de pe pereţi şi a arhitecturii, ci şi a oamenilor, pentru că, până la urmă, oamenii sunt cei care sfinţesc locul şi îşi lasă amprenta energetică. Despre această amprentă energetică vreau să vorbesc - şi anume, despre faptul că este cu totul şi cu totul specială. Nu există disensiuni, nervozităţi, este o lume caldă, aici nu este un colectiv, aici este o familie. Bineînţeles că familie ideală nu există, dar, în linii mari, atât personalul artistic, cât şi cei de la tehnic, administrativ, crează o uniune, o ambianţă de familie şi este o bucurie să lucrezi cu cei de aici, o plăcere, care te predispune să mai vii să lucrezi aici. Lumea zâmbeşte, este binevoitoare, nu am auzit până acum de când sunt aici o voce ridicată sau să se certe cineva...lucru care este frecvent în teatru, unde este o lume vulnerabilă. Acest lucru l-am simţit nu doar acum ci şi când era director doamna Veronica Dobrin şi s-a păstrat de atunci. Mă bucur că domnul director Lucian Sabados, care este un manager excepţional, un artist, un regizor extraordinar, un muzician, are calităţi umane deosebite, ştie să adune în jurul său oamenii în aşa fel încât toţi să simtă plăcerea şi nevoia să facă parte din această famile. Eu aşa văd lucrurile şi mă bucur. Şi, aş mai vrea să vă spun un lucru. O instituţie de teatru nu aduce profit. De aceea, multe teatre se confruntă cu lipsuri. Aici însă, se simte o atitudine specială, se vede din partea autorităţilor brăilene un interes pentru acest teatru, care este de o înaltă ţinută artistică, un teatru care ar putea concura cu orice teatru mare din ţară. De aceea, jos pălăria în faţa autorităţilor brăilene!
-Premiera piesei va fi în curând, pe 13 ianuarie. Ce le puteţi transmite brăilenilor iubitori de teatru?
- Dragi spectatori brăileni, dragi consumatori de teatru, de artă din Brăila, în primul rând vă felicit că aveţi un asemenea teatru în oraşul dv. şi o asemenea echipă de oameni devotaţi acestei meserii. În ceea ce priveşte spectacolul pe care îl pregătim acum, încercăm să nu vă dezamăgim, facem tot posibilul să vă oferim o sărbătoare, o comedie la care să râdeţi, să vă distraţi, dar care să vă şi pună pe gânduri. Din păcate, deşi piesa a fost scrisă cu mulţi ani în urmă, subiectul rămâne valabil şi astăzi. Vă aştept cu mare drag, iar noi, vom fi cu sufletele deschise pentru dv! (A consemnat Tudoriţa TARNIŢĂ)
