• apreciază Corina Ciuraru, care coordonează “Poveştile IEI” • “mă bucur să dăruiesc atunci când pot, mă bucur de profesia mea, care mi se pare cea mai frumoasă din lume şi de oraşul Brăila, pe care îl iubesc foarte mult”, mai spune Corina Ciuraru
De peste 5 ani de zile, la Brăila există “Poveştile IEI”, un atelier coordonat de Corina Ciuraru, şef secţie la Biblioteca Judeţeană “Panait Istrati”. În cadrul atelierului, femei din Brăila, dar şi din întreaga ţară, care iubesc broderia tradiţională şi cămaşa românească se întâlnesc periodic şi, prin cusăturile lor, duc mai departe acurateţea portului strămoşesc. Multe dintre aceste cămăşi au avut privilegiul de a fi incluse în diverse expoziţii de grup organizate în ţară, dar şi în străinătate, unde s-au bucurat de aprecierea publicului. Despre comorile care văd lumina zilei la “Poveştile IEI”, Corina Ciuraru spune că aceste cămăşi sunt preţioase, dar oamenii care le creează sunt şi mai preţioşi, iar în Brăila nu ducem lipsă de aşa ceva.
-”Poveştile Iei” reprezintă un adevărat simbol al identităţii noastre şi o emblemă a portului popular românesc. Cum au început “Poveştile Iei” la Brăila?
-Poveştile IEI au prins viaţă datorită admiraţiei necondiţionate pentru tradiţii şi din dorinţa de a împărtăşi acest meşteşug cu cât mai mulţi dintre concetăţenii noştri. Când am cusut prima mea cămaşă, această experienţă a fost atât de deosebită, încât am dorit să îi conving şi pe alţii să o trăiască. La început, aşteptările mele au fost timide, nu am crezut că va fi o reacţie foarte serioasă la această iniţiativă de a deprinde arta coaserii în mod corect a unei cămăşi româneşti tradiţionale. Nu am crezut că acest veşmânt trezeşte sentimente atât de puternice şi pentru ceilalţi din jurul meu aşa cum a fost pentru mine. Uimirea şi bucuria au fost foarte mari atunci când am realizat că sunt mulţi iubitori ai meşteşugurilor şi că tot apar. Deşi grupul este format preponderent din femei, sunt situaţii în care şi bărbaţii ne vizitează, fără să coasă, dar vădit interesaţi de a intra în contact cu arta populară şi uneori interesaţi de procurarea unei astfel de cămăşi.
-De cât timp funcţionează grupul pe care îl conduceţi şi câte persoane participă la întâlnirile prin care se promovează cusăturile tradiţionale?
-Grupul nostru a adunat peste cinci ani de întâlniri lunare, iar de-a lungul acestei perioade ne-au trecut pragul zeci de persoane, ca să fac o evaluare modestă a activităţii. Există un “nucleu tare” aşa cum îl numesc eu, care este format din 15-20 de brăilence care cos cu mult talent, cu virtuozitate, iar cămăşile realizate de către acestea pot sta cu mândrie în orice expoziţie sau îmbrăcate la orice eveniment deosebit. Sunt şi persoane care ne frecventează sporadic, pentru că au un program foarte încărcat, unele vin doar pentru a se încărca de frumosul pe care arta tradiţională îl oferă cu dărnicie, iar altora le place să cocheteze cu broderia sau lucrul de mână. O categorie specială o reprezintă participanţii din afara oraşului Brăila. Aceştia, fie că sunt din judeţ, de la Galaţi, din alte oraşe ale ţării sau chiar din Republica Moldova, beneficiază de toată ospitalitatea noastră, suntem recunoscătoare pentru efortul făcut de a ne vizita şi porţile şezătorii noastre le sunt întotdeauna deschise. Ce trebuie reţinut este că oricare ar fi scopul pentru care oamenii se alătură grupului nostru, toţi sunt bineveniţi, integraţi cu drag în mica noastră comunitate şi ajutaţi, dacă îşi doresc, să înceapă a coase prima cămaşă. De obicei, dacă trec de prima cămaşă sunt “virusaţi”, un cuvânt care ne cam sperie, dar folosit în sensul bun al lucrurilor, pentru că nu vor mai putea sta deoparte de pânză şi ac.
-Cum se desfăşoară întâlnirile celor care iubesc portul tradiţional şi unde vă expuneţi cămăşile tradiţionale?
-Cea mai relevantă experienţă este, desigur, cea de la faţa locului şi de aceea invit curioasele sau curioşii să vină măcar o dată să vadă ce se întâmplă la o şezătoare “urbană”. Multă lume întreabă ce materiale trebuie să aibă asupra lor atunci când participă pentru prima oară. Răspusul e “nimic”, pentru că tocmai acest lucru şi multe altele vor învăţa la întâlnirile noastre: ce pânze, fire, modele sau tipare se folosesc pentru a realiza o cămaşă românească. Dar, cel mai important lucru nu este tehnica, ea se deprinde fără doar şi poate, ci a învăţa cum să deosebim o ie industrială, o bluză de inspiraţie populară sau chiar un kitsch de o cămaşă autentică, care respectă anumite reguli şi are strâns împletit în meandrele cusăturii un simţ artistic şlefuit în secole, un meşteşug ţărănesc de mare fineţe. Aceasta este marea noastră provocare: lupta cu improvizaţia, neştiinţa şi alterarea a tot ceea ce este tradiţional şi autentic românesc.
Fiecare cămaşă finalizată este o lecţie din care învăţăm ceva nou, o dovadă că măiestria nu a dispărut, modalitatea de a îndemna şi alte femei să ni se alăture şi un obiect de mare preţ cu care posesoarea lui se mândreşte în mod necondiţionat. Cămăşile se păstrează cu mare sfinţenie, în condiţii cât mai bune de conservare, în cele mai curate şi protejate locuri din casă. Apoi, ele se prezintă la mari sărbători sau evenimente din cele mai diverse, pentru că ia noastră se potriveşte şi la o horă, dar şi la biserică, la un eveniment al firmei sau chiar la o nuntă. La orice ieşire în lume, cămaşa va atrage toate privirile şi femeia care o poartă se va simţi în centrul atenţiei. Cu cămăşile noastre realizăm expoziţii, la iniţiativa grupului nostru, sau atunci când diverse instituţii sau firme ne propun acest lucru. Expoziţiile noastre sunt destul de complicat de realizat, trebuie organizate din timp, cămăşile se adună încet de pe unde sunt, iar modalitatea de expunere, dar şi de protecţie a exponatelor, ridică uneori ceva probleme. Însă, de fiecare dată, la orice astfel de eveniment, publicul este complet satisfăcut de ceea ce are de privit şi de înţeles.
-O ie realizată de dumneavoastră a colindat nu numai ţara noastră, ci şi întreaga Europă. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?
-Am avut câteva cămăşi care au avut privilegiul de a fi incluse în diverse expoziţii de grup organizate de asociaţia Semne Cusute. Aceste cămăşi au fost realizate special pentru acest scop, la iniţiativa acestei asociaţii, şi, prin urmare, după finalizare, şi-au luat zborul pentru un timp, pentru a inspira şi fermeca, alături de alte zeci de surate, oamenii din diverse locuri din ţară sau de peste hotare. Am dorit să transmit, prin cămăşile mele, că şi la Brăila există dragoste de tradiţii, că se coase bine şi frumos şi că suntem în elita acestei comunităţi de iubitori şi practicanţi ai broderiei tradiţionale.
Este o bucurie, cu siguranţă, să ştii că un obiect creat de mâinile tale cutreieră prin muzee sau diverse săli de expoziţii, însă, în timp, am înţeles că bucuriile cele mai mari mi-au fost oferite de brăilencele grupului Poveştile IEI. Fiecare cămaşă care a prins viaţă aici, căreia i-am fost un pic “naşă”, fiecare femeie care a fost atrasă şi a învăţat tehnica în mod corect, fiecare întâlnire unde ne simţim atât de legate între noi de această pasiune, toate acestea îmi provoacă multe satisfacţii şi împliniri. Cămăşile sunt preţioase, dar oamenii care le creează sunt şi mai preţioşi, iar în Brăila nu ducem lipsă de aşa ceva.
-De unde vă culegeţi modelele pentru cămăşile tradiţionale?
-În alegerea modelelor sunt câteva criterii pe care dorim să le respectăm într-o măsură cât mai mare. Desigur, pe primul loc este dorinţa personală de a prelua un model care, din varii motive, ne-a fermecat ochii şi sufletul prin cromatică, simbolistică sau materialele utilizate. E foarte importantă educaţia artistică pe care fiecare o deţine, iar noi ne străduim în cadrul grupului nostru să o completăm acolo unde este cazul.
Alegerea mai ţine de vechimea modelului şi intervin acele criterii de care aminteam. Încă mai sunt în cărţi şi, prin scanare, şi în mediul virtual, modele care se păstrează din vremuri mai vechi de anii 1940. Considerăm că de atunci încoace industrializarea şi comercializarea fără măsură au contribuit masiv la degradarea specificului artei ţărăneşti şi evităm modelele care au apărut după anii menţionaţi. Din fericire, există lucrări vechi şi valoroase cum ar fi albumele apărute sub coordonarea Elisei I. Brătianu, Elenei C. Cornescu, inginerului Erich Kolbenheyer, acestea fiind numai câteva din tipăriturile care şi-au câştigat preţuirea şi respectul celor care iubesc portul popular.
O altă sursă importantă de inspiraţie sunt muzeele, expoziţiile şi colecţiile particulare. Însă, pentru a înţelege mai bine, a alege în cunoştinţă de cauză şi corect, trebuie citit mult, iar bibliotecile reale sau virtuale ne sunt mereu aproape. Şi nu neaparat pe ultimul loc sunt şezătorile noastre, unde învăţăm şi ne inspirăm în permanenţă una de la alta, schimbul de informaţii fiind eficient şi generator de idei transpuse în fapte.
-Care este impactul motivelor naţionale asupra tinerei generaţii?
-În general, românii adoră cămaşa tradiţională. Chiar şi cei care nu o îmbracă o respectă şi o privesc cu admiraţie, ca pe un lucru preţios. Cei care o poartă parcă trec la alt nivel, împrumută din aura ei, se simt deosebiţi şi conştienţi de acest lucru. Cei mai în vârstă devin nostalgici, cei în floarea vârstei doresc să se bucure de ceea ce le oferă deţinerea unui obiect valoros şi frumos.
Cu tinerii este altceva, cu totul altceva. Dragostea şi admiraţia faţă de arta populară trebuie să pătrundă de mic copil în suflet, iar acest lucru nu prea s-a mai întâmplat. Ultimele generaţii care au crescut cu bunici la ţară, cu ore de lucru manual la şcoală, deja sunt adulte. A urmat o pauză lungă, iar copiii acestora au cunoscut alte bucurii, specifice vremurilor moderne în care trăim, iar pentru ei portul popular nu reprezintă prea mult pentru că nu cunosc absolut nimic despre el şi fascinantele lui istorii. Tinerii din ziua de azi se feresc de a purta o cămaşă românească, neavând stabilită încă din copilărie nicio conexiune cu ea. Cu toate acestea, dacă au ocazia să ia contact şi să li se vorbească mai multe despre identitate, unicitate sau simbolistică, lucrurile se pot schimba.
În ceea ce priveşte copiii, consider că există mai multe speranţe şi suntem pe drumul cel bun, pentru că observ în multe grădiniţe şi şcoli, cadre didactice care au reluat activităţile educative în care vorbesc copiilor despre arta tradiţională, obiceiuri şi datine. Se învaţă dansuri populare, cusături, cântece şi se organizează evenimente inspirate din lumea satului românesc. Cu ajutorul acestor dascăli inimoşi şi a noastră, a tuturor, poate vom face să rămână în inimile celor mici iubire şi respect pentru tot ce este românesc.
-Care sunt cele mai solicitate modele de ii şi care sunt tehnicile şi materialele pe care le folosiţi?
-Brăila posedă un dezavantaj care, în acelaşi timp, devine un mare avantaj pentru noi, cele care coasem cămăşi româneşti. Brăila nu este cunoscută ca o zonă cu un specific tradiţional local puternic, aşa cum sunt alte zone locuite de români. Nu avem un port care să fie recunoscut de oricine cu celeritate ca fiind “brăilean”, aşa cum este portul din Bucovina, Sibiu, Vrancea, Argeş ...Toate piesele de port conţin diverse influenţe de la vecinii noştri din Buzău, Dobrogea sau chiar de la alţii mai îndepărtaţi.
Atunci, noi am transformat acest - să-i spunem - “ghinion” într-un avantaj: iubim portul românesc de oriunde ar fi el şi singura condiţie pe care ne-o impunem este să coasem într-un respect deosebit pentru regulile locului de unde am preluat modelul, fără a contopi zonele sau elementele care dau specificitate. Mai mult, pe lângă cămăşile din toate zonele ţării, am trecut şi la confecţionarea altor obiecte de îmbrăcăminte ale căror moduri de realizare au fost uitate: la noi în grup s-a cusut, probabil pentru prima oară după mai bine de jumătate de secol, un vâlnic cu tel de Mehedinţi, o zavelcă cu betea, cum i se mai spune şi, tot la noi, o altă brăileancă a început un cojoc bistriţean cu broderie de mătase naturală pe piele fină de miel. După cum se vede, ne plac nespus provocările, iar portul nostru popular este plin de astfel de situaţii.
-Cum aţi încheiat anul 2019 şi ce proiecte aveţi pentru anul care a început?
-Nu sunt genul de om care face bilanţuri şi îşi stabileşte “rezoluţii” la început de an, chiar dacă este la modă să procedezi astfel. Am învăţat să mă bucur de prezent, să protejez ceea ce am construit şi să adaug atunci când mi se oferă oportunitatea să o fac. Mă bucur de fiecare om bun pe care îl întâlnesc şi am întâlnit tare mulţi, mă bucur de pasiunile mele, de cămăşile pe care le proiectez întâi în minte şi apoi pe pânză, mă bucur să dăruiesc atunci când pot, mă bucur de profesia mea, care mi se pare cea mai frumoasă din lume şi de oraşul Brăila, pe care îl iubesc foarte mult.
Eu cred că anul 2019 pentru grupul Poveştile IEI a fost un an care ne-a unit mai mult, fiindcă la finalul lui suntem mai motivate, ne dorim să coasem mai mult, să învăţăm mai mult, iar atunci când e vorba de proiecte viitoare, între noi deja circulă o vorbă: “avem ce face pentru două-trei vieţi de aici încolo!” Vrem să coasem măcar câte o cămaşă din fiecare regiune a ţării, să vedem mai multe muzee cu multe comori etnografice, să organizăm propriile noastre evenimente pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii artei populare, să convingem ansamblurile folclorice brăilene să renunţe la acea uniformă cu care este tot judeţul echipat într-un mod absolut nefiresc… Să aducem lângă noi mai multe tinere doritoare să coasă, să învăţăm să ţesem, dar, câte nu mai sunt de făcut!
-Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase, pentru tot ce faceţi pentru păstrarea tradiţiilor şi a portului nostru românesc şi vă doresc succes în continuare!
A consemnat Tudoriţa TARNIŢĂ
