După anumite standarde sociale, brăileanul Dumitru Balica - Mitică, pentru prieteni! - ar putea fi considerat un învins. Ajuns la 60 de ani, fără soţie, fără copii şi cu o pensie de 430 de lei, nu s-ar putea spune că acest om a reuşit în viaţă. Dar, dacă îi asculţi povestea, începi să realizezi că pentru personajul nostru important nu e scorul aparent nefavorabil de pe tabela de marcaj ci cât de frumos a reuşit să joace în partida vieţii sale de până acum.
La şcoala generală a învăţat îndeajuns de bine încât să fie numit "comandat de detaşament", titlu pe care numai elevii merituoşi îl primeau în timpul regimului comunist. "Am şi acum şnurul galben de comandant", spune nostalgic Balica. El mai povesteşte că, în 1974, după ce a terminat liceul la "Iorga", a intrat al doilea la Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu. "Am intrat al doilea, dar am constatat că nu-mi place milităria. Nu voiam să fiu un «dur», aşa că, după doar un an, am ieşit la raport şi le-am spus comandanţilor că vreau să renunţ. M-au trimis la Caracal, la o unitate unde am făcut patru luni de Armată, ca să îmi termin stagiul militar", ne-a povestit brăileanul.
Întors acasă, la Brăila, Dumitru Balica s-a trezit în faţa unui viitor incert. Nu avea nicio calificare, aşa că a fost nevoit să lucreze pe unde apuca, cu ziua. În anii 70 - 80 a muncit pe la fosta fabrică de lapte ICIL, la întreprinderea de legume-fructe (ILF), chiar şi în cimitir, la "Sf. Constantin" a intrat ca zilier, la şlefuit cruci. Până la urmă, a reuşit să se califice în meseria de operator chimist şi aşa a ajuns la Uzina Cocso-Chimică din combinatul siderurgic de la Galaţi. Până la urmă, a renunţat şi la această slujbă, fiindcă trebuia să facă naveta zilnic. Cel mai mult a lucrat cu carte de muncă pe meseria de fochist, la câteva licee şi şcoli brăilene, din 1991 până în 2005, când s-a pensionat pe caz de boală. Avea o pensie de 375 de lei.
Maratonist bolnav de astm
Dumitru Balica explică toate aceste neîmpliniri profesionale prin faptul că şi-a dedicat aproape toată atenţia şi energia sportului. "Am început să joc fotbal de la vârsta de 15 ani şi am dat tot ce-am avut mai bun pe teren, cu toate că sufeream de astm. Boala asta care m-a însoţit toată viaţa a fost ca o piedică în calea carierei mele sportive, dar am tras cu dinţii de mine ca să pot să merg mai departe. A fost o luptă cu mine însămi, cea mai grea luptă posibilă, şi eu cred în sinea mea că am învins în această luptă personală. Am jucat fotbal până la 35 de ani. Câţiva ani am jucat la Clubul Sportiv "Progresul", contra unor echipe mari - Steaua, Dinamo, Rapid... Pe urmă am jucat într-o echipă a minerilor, când am fost la sanatoriul de la Tulgheş, unde am stat câţiva ani, ca să îmi tratez boala de plămâni", povesteşte Mitică Balica. După ce a terminat-o cu fotbalul, nu s-a lăsat de sport ci a trecut la atletism, mai exact la maraton, cea mai grea disciplină dintre toate. A participat la vreo zece maratoane şi la câteva s-a clasat pe locuri fruntaşe. Are şi medalii care să dovedească acest lucru. Pe toate s-a luptat să le termine pe picioare, doar la unul a renunţat. "Era organizat la Sibiu. A fost singurul maraton la care am pierdut lupta aia personală a mea. Am alergat vreo 23 de kilometri, iar apoi am simţit că nu mai pot şi a trebuit să mă opresc. Mi-a părut rău", spune nea Mitică.
Aventura vieţii lui a trăit-o în vara anului 1989, când s-a sculat într-o dimineaţă hotărât să îşi mai demonstreze odată că e un învingător al propriilor temeri. Şi-a îmbrăcat treningul şi, doar cu buletinul şi câţiva bani în buzunar, a început să alerge spre Buzău. A plecat hotărât să nu se oprească până în oraşul vecin şi a reuşit. Cei 105 kilometri dintre Brăila şi Buzău l-au epuizat complet, însă spune că nu a renunţat nicio clipă, chiar dacă erau momente când nu mai putea să alerge ci doar mergea într-un ritm mai alert. "Cel mai greu mi-a fost pe ultimii 20 de kilometri. Vedeam cum opresc autobuzele prin satele pe unde treceam şi tentaţia să mă urc într-unul era uriaşă. Mă apropiam de ele dar nu mă urcam, strângeam din dinţi şi ziceam în gând «Piei, ispită, piei!». Am mers mai departe şi seara am ajuns în Buzău, în gară. Îmbrăcat doar în trening, transpirat, abia mă mai ţineam pe picioare. Când m-a văzut aşa o patrulă de Miliţie, şi fără niciun bagaj, a venit să mă legitimeze. Noroc că aveam buletinul în buzunar. Le-am explicat că făcusem un maraton personal, plecat din Brăila, de dimineaţă, şi că venisem să iau trenul, ca să mă întorc acasă. M-au crezut şi m-au lăsat în pace. A doua zi eram terminat. Nici până la poartă nu mai puteam să merg, dar încet-încet mi-am revenit şi am rămas cu amintirea asta frumoasă, cum am făcut un maraton de unul singur, de la Brăila până la Buzău".
Apicultor, ţesător, poet, călător şi actor
Dumitru Balica e singur acum. A fost căsătorit vreme de zece ani, dar după ce a ieşit la pensie, cu un venit de 375 de lei pe lună, soţia i-a plecat în Italia. Şi nu s-a mai întors. "S-a dus fiindcă nu-i convenea să stea cu mine în situaţia asta. Vorbisem că se întoarce, dar am aşteptat-o degeaba. Până la urmă, o înţeleg, acolo a dat de bani, de altă viaţă...". Mitică povesteşte că s-a însurat târziu, la 43 de ani, după ce o terminase cu fotbalul. Copii n-a avut, iar acum locuieşte în casa părintească. Mama sa are 83 de ani, tatăl 85. "Anul ăsta au făcut 61 de ani de căsătorie. Ar fi trebuit să-i premieze şi pe ei Primăria, că am văzut că altă familie care are 60 de ani de căsnicie a fost premiată acum câteva săptămâni. Pe ai mei nu i-au chemat, nu ştiu de ce. Poate nu i-or fi avut în evidenţă. Eu mă bucur pentru ei, că au ajuns să aibă atâţia ani de când sunt împreună".
Pentru că nu mai poate face sport şi pentru că pensia nu-i ajunge nici cât să supravieţuiască de azi pe mâine, Dumitru Balica a început, în urmă cu câţiva ani să crească albine. A făcut ucenicie pe lângă stupari cu experienţă, iar acum învaţă el pe alţii. Are 38 de stupi şi urmează ca, peste câteva săptămâni, să plece în pastoral, la cules de polen. Între timp, ca să nu se plictisească, împleteşte pulovere de lână. "Treaba asta, cu puloverele, am învăţat-o de la maică-mea. Ea lucra pulovere pe bani, eu o fac doar aşa, ca hobby, să mă relaxez", spune nea Mitică.
Împletitul nu a fost singurul său hobby. A cochetat şi cu literatura şi se mândreşte cu faptul că, în urmă cu vreo 20 de ani, i-a fost publicată o broşură de poezii. În plus, a făcut cicloturism în munţi şi îi place să facă fotografii cu un aparat foto clasic, pe film, Zenit. O experienţă de neuitat a fost cea din timpul turnării unui film în munţii Măcinului. A fost o coproducţie româno-franceză filmată prin 1995, în zona culmii Pricopanului. "Se numea «Căpitanul Conan se întoarce». Am aflat că se caută oameni care să facă figuraţie şi m-am dus şi eu la audiţii. Pentru că ştiam franceză, am avut chiar şi o replică în film: «A la guerre comme a la guerre», adică «la război, ca la război». M-au pus să îmi las barbă, de nu m-am ras vreo lună de zile. La filmări am participat cam o săptămână. Eram soldat francez şi îi atacam pe nemţi. Regizorul francez ne punea să alergăm pe stâncile alea şi, din când în când, să mai facem şi nişte sărituri aşa, mai teatrale, mai ca la război. Eu, dacă am jucat fotbal şi pe post de portar, plonjam pe acolo de primeam numai cuvinte de laudă din partea regizorilor, că pe lângă cel francez era şi un regizor român, că era coproducţie", ne-a povestit Dumitru Balica, amintindu-şi cu nostalgie de acele timpuri, când era tânăr şi iubea libertatea de a face tot ce vrea, sau măcar de a visa despre asta.
