• Gura Gârluţei şi Niculeşti sunt două sate rase de comunişti de pe faţa pământului, la începutul anilor '70, imediat după îndiguirea Bălţii Brăila • în ultimii zece ani, brăileanul Cornel Popa încearcă, în fiecare vară, să retrăiască în paradisul pierdut al tinereţii sale • împreună cu soţia sa, acesta şi-a făcut în Gura Gârluţei, o locuinţă provizorie pe vatra vechii case părinteşti, străduindu-se să se bucure de natură în linişte, printre pescarii mai mult sau mai puţin sportivi care dau năvală în zonă • singurul lor vecin permanent este Mache, un machidon cu o poveste de viaţă ieşită din comun, care de vreo 15 ani locuieşte de unul singur în ultima casă rămasă în picioare în fostul sat Niculeşti
Pe la începutul anilor '70, când încă nu se auzise de braconajul cu plase monofilament sau curent electric, două sate de pe malul Dunării prosperau din pescuit tradiţional şi din agricultură fără pesticide. În total, cam 300 de familii îşi vedeau de treburile zilnice în cele două aşezări, una aflată pe un mal al fluviului şi cealaltă pe malul de vizavi. Gura Gârluţei şi Niculeşti erau sate componente ale comunei Berteştii de Jos. Sate de pescari şi plugari, vechi de sute de ani, a căror istorie s-a sfârşit brusc în 1975, când regimul comunist a dat dispoziţie ca locuitorii să fie strămutaţi, iar casele să fie făcute una cu pământul.
Ghinionul acestor localităţi a fost că se aflau prea aproape de fluviu, chiar în buza malului, acolo unde digurile nou construite nu le puteau proteja de inundaţii. Iar inundaţiile nu mai erau ca pe vremuri, când apa venea şi trecea fără să facă mari ravagii în gospodăriile oamenilor. Situaţia se schimbase radical, după îndiguirea Bălţii Brăilei. Ridicarea digurilor care înconjurau ca un impenetrabil zid de apărare nou înfiinţata Insulă Mare a Brăilei a făcut ca Dunărea să îşi verse furia apelor pe locurile rămase neprotejate, iar Gura Gârluţei şi Niculeşti se aflau exact în această postură, de ţapi ispăşitori pentru grandomania unora de a nu mai lăsa natura să îşi urmeze cursul firesc. Pentru asta, au trebuit să dispară de pe hartă!
Aşa ne-a explicat Cornel Popa, unul dintre sutele de exilaţi ai satului Gura Gârluţei, dar singurul care, de câţiva ani, se încăpăţânează să îşi petreacă verile pe vechea vatră a casei părinteşti. Astăzi, locul unde se întindea odinioară Gura Gârluţei arată ca un mare maidan năpădit de curnuţi. Casele – mai degrabă colibe din paiantă acoperite cu stuf sau plăci de azbociment - împrăştiate ici colo lasă în continuare impresia unei aşezări omeneşti. Impresie falsă pentru că, după cum aveam să aflăm la faţa locului, acolo stau doar pe perioada verii diverşi localnici de prin Berteşti, care vin pe malul Dunării ca să crească animale. De prin noiembrie până în aprilie-mai, locul rămâne pustiu, iar colibele îngheaţă singure în bătaia crivăţului.
Cornel Popa vine şi el în satul părintesc odată cu zefirul de primvară. O face în fiecare an, din 2005, împreună cu soţia sa, Vasilica. “După ce am ieşit la pensie, aveam nevoie de linişte şi aer curat, din cauza unor probleme de sănătate. Unde să mă duc decât acasă, pe malul Dunării? Ne-am întors aici, exact pe locul unde a fost casa familiei noastre. Chiar aşa era gardul cum e acuma, spre Dunăre... Încet - încet, am refăcut gospodăria, cât să putem sta aici de primăvara până toamna”, ne-a spus Cornel Popa.
Privind de afară, ai impresia că soţii Popa stau într-o casă în toată regula. Dinăuntru, lucrurile se văd altfel, însă. Locuinţa acestora este, de fapt, un vagon de tablă, în genul celor folosite pe vremuri de muncitorii detaşaţi sezonier pe şantierele patriei. În jurul vagonului, a fost amenajată o mică magazie, o bucătărie, şi totul a fost însăilat cu un acoperiş. În sezonul rece, când vin apele mari, ce e în jurul vagonului dispare, iar căsuţa improvizată de cei doi soţi se arată aşa cum e în realitate, dezbrăcată de acareturile din jur. “Dacă s-ar putea, am construi o casă normală, dar n-avem cum, că nu ne poate da autorizaţie de la Primăria Berteşti. E zonă inundabilă şi nu mai ai cum să construieşti aici cu acte în regulă. Dar cum stăm acum, e suficient, avem tot ce ne trebuie pe perioada caldă”, ne-au spus soţii Popa. Lângă vagonul de tablă, aceştia şi-au amenajat şi un cort, cu pat încăpător şi tot confortul, unde pot dormi vara, când e foarte cald. Curent electric au de la un panou solar care, pe timpul zilei, încarcă doi acumulatori auto de mare capacitate. Noaptea, acumulatorii alimentează câteva becuri şi un televizor. În gospodărie se află şi o combină frigorifică funcţională, conectată la un sistem ingenios ce-i pune motorul la treabă cu ajutorul unei butelii de aragaz. O butelie ţine cam trei săptămâni, timp în care frigiderul răceşte foarte bine, iar congelatorul îngheţă sloi tot ce bagi înăuntru.
“Din casă nu ne lipseşte nimic, în grădină avem legume crescute natural, ţinem şi câteva animale... Toamna, când plecăm de aici, încărcăm cămările de acasă, de la Brăila, şi pe-a noastră şi pe-ale copiilor”, ne-a mărturisit Vasilica Popa.
Prigoana
La sfârşitul săptămânii trecute, când am ajuns noi la ceea ce a rămas din fostul sat Gura Gârluţei, era o zi însorită şi caldă ce dădea falsa impresie că toamna e încă departe. Soţii Popa se bucurau de soarele care, generos, încă nu se grăbea să-i gonească din micul lor paradis estival. Doar ce terminaseră de jucat o partidă de table, pe canapeaua din faţa gardului de lemn cu vedere la Dunăre, şi se pregăteau să mai trebăluiască prin curte. Dornici să mai schimbe o vorbă cu cineva străin, ne-au poftit în gospodărie, fără nicio ezitare.
Amândoi s-au dovedit a fi nostalgici incurabili după vremurile trecute, când Gura Gârluţei şI Niculeşti erau sate de oameni gospodari şi cumsecade. “Se trăia bine la noi, era pescărie faimoasă aici, era un CAP (Cooperativă Agricolă de Producţie n.n.) bogat... Veneau oameni de la zeci de kilometri distanţă să ia o saramură cum numai cei ai locului ştiau să facă”, ne-a povestit Cornel Popa. Pe urmă, a venit urgia. Odată cu îndiguirea Bălţii Brăilei, inundaţiile au început să fie tot mai puternice, iar regimul comunist a decis că cele două sate trebuie să dispară de pe hartă. “Lucrurile s-au întâmplat aşa: în 1970, cele două sate au fost inundate puternic, cu mari pagube materiale. După acea nenorocire, comuniştii au dat câte 500 lei despăgubire pentru fiecare familie, dar au avertizat că la următoarele inundaţii nu vor mai da niciun ajutor şi că ar fi bine să plecăm din sat, că nu mai e de stat aici. Noi ne-am căsătorit în 1972 şi ne-am mutat la Brăila, într-o casă pe care ne-au luat-o părinţii, în cartierul Chercea. În 1975, a mai venit o inundaţie puternică. De data asta, nu s-a mai dat nicio despăgubire şi, aşa cum fusese avertismentul, s-a dat dispoziţie de evacuare a satelor Gura Gârluţei şi Niculeşti. Primul secretar de partid, Gheorghe Cioară, a venit cu gărzile patriotice şi a dat ordin să se dărâme toate casele. N-a mai stat nimeni la discuţie, au început să demoleze, iar lumea a trebuit să plece care 'ncotro. Bătrâni, copii, nu conta... Fiecare familie şi-a luat ce-a mai putut lua din casă şi asta a fost. S-au dus oamenii pe la rude, prin Berteşti, Polizeşti, Gura Călmăţui. Alţii au ajuns pe la Brăila, prin coloniile din cartierele muncitoreşti. Şi-au lăsat gospodăriile pe care le aveau aici din moşi strămoşi şi au ajuns să trăiască în garsoniere de câte o cameră din fundul oraşului. Aşa erau vremurile, nu se ţinea cont de nimic, dacă partidul zicea să pleci din sat, plecai că nu aveai încotro. Părinţii au venit să locuiască cu noi, în casa din Chercea pe care o cumpăraseră în '72”, îşi aminteşte Cornel Popa.
Bărbatul a lucrat, de la ucenicie până la pensie, la Uzina de Excavatoare “Progresul” - “Promex”, după revoluţie – unde a parcurs toate treptele profesionale până a ajuns maistru, iar soţia sa a fost secretară în învăţământ, ieşind la pensie de la Colegiul Naţional “Ghe. Munteanu Murgoci”, unde în ultimii ani a fost administrator. Acum, din postura de “tineri” pensionari trecuţi de 60 de ani, încearcă să se bucure în linişte de ce le oferă natura, în rămăşiţele satului unde şi-au petrecut primii ani din viaţă. De aceea, se străduiesc să menţină relaţii bune cu cei care se stabilesc acolo pentru a creşte animale pe timpul verii, dar şi cu pescarii mai mult sau mai puţini sportivi care “bat” în permanenţă malurile Dunării. Chiar dacă oamenii pot fi răi uneori, soţii Popa ne-au dat de înţeles că nu vor să se certe cu nimeni. Ei îşi văd de treburile lor, împărţindu-şi singurătatea în doi cu animalele din propria gospodărie. Vara aceasta, le-a ţinut companie Titiţa, o capră de rasă franţuzească, fâşneaţă şi neastâmpărată, pe care încearcă pe cât posibil să o ţină într-un ţarc, ca să nu se mai urce pe maşinile celor care vin la pescuit.
“Câteodată, mă gândesc cum ar fi dacă satul ăsta ar fi din nou cum a fost, să fim aici o comunitate de oameni în adevăratul sens al cuvântului”, ne-a mărturisit Cornel Popa, vorbind mai mult ca pentru sine, aşa ca omul care ştie că o astfel de dorinţă nu are cum să se mai împlinească.
Epopeea lui Mache
Singurul vecin permanent al soţilor Popa este Mache. Acesta locuieşte în ultima casă rămasă în picioare din fostul sat Niculeşti, care a fost demolat odată cu Gura Gârluţei. Mache este, de fapt, un fel de chiriaş, sau mai degrabă un îngrijitor acceptat acolo de adevăratul proprietar al casei. Îl cheamă Stere Sifiringă dar toată lumea îl ştie de Mache, de la “machidonul”. În vârstă de 67 de ani, este un bărbat pirpiriu şi neîngrijit, care aduce un pic a Anthony Quinn, dacă ar fi să ni-l imaginăm pe marele actor într-un rol de om al nimănui, cu faţa îmbătrânită de o viaţă trăită pe fugă.
Mache ocupă din anul 2000 ultima casă din Niculeşti. “Proprietarul mă lasă să stau aici, să am grijă de gospodărie”, ne-a mărturisit el. Este, aşadar, om bun la toate, dispus să facă tot ce i se cere, pentru un acoperiş deasupra capului. “Fără hoţii, fără golănii. Nu-mi trebuie probleme”, ţine Mache să sublinieze, când îl întrebăm cu ce se ocupă cât e ziua de lungă. În rest, mai un pescuit, mai un prăşit, când proprietarul cultivă porumb pe cele două hectare de teren din spatele casei, şi tot aşa, nu are timp să se plictisească. “Mă ştie toată lumea asta care vine aici la pescuit. Să trăieşti, Mache! Toţi mă salută”, ne-a spus bătrânul machidon născut în martie 1949, în comuna Beidaud, din judeţul Tulcea, conform propriilor mărturisiri.
Mache nu cunoaşte istoria locului unde stă în prezent. Nu poate să ne spună ce-a fost cu satul Niculeşti şi cum de-a ajuns să rămână din el doar casa accea pe care o are acum în grijă. În schimb, ne-a spus câte ceva despre propria lui poveste de viaţă. Am aflat, aşadar, că, în ciuda aparenţelor, Mache a făcut patru ani de facultate, la ASE. Nu şi-a luat diploma de licenţă pentru că, în anul V, a lăsat totul baltă şi a plecat în câmpul muncii. De ce? “Nu mă înţelegeam cu sistemul”, spune el. Din amfiteatrele facultăţii, a ajuns să lucreze la cooperativa meşteşugărească din Medgidia, unde era un fel de responsabil peste toate activităţile, de la frizerii şi geamgerii, până la bijuteriile unde, odată pe săptămână, lunea, se topeau bijuteriile din aur care trebuia prelucrate. “Trebuia să iasă aur de 14 karate, fără impurităţi”, îşi aminteşte Mache de vremurile când avea pe mână aurul bijutierilor din Medgidia. “Fără hoţii, fără golănii”, subliniază el.
De la cooperaţia din Medgidia, machidonul spune că a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde răspundea de cheltuielile administrativ-gospodăreşti, apoi s-a mutat la baza judeţeană de aprovizionare tehnico-materială din Galaţi unde, avea pe mână contracte, delegaţii şi altele de genul ăsta.
Aventurile urbane ale lui Mache s-au terminat pe 20 mai 1985 când, spune el, amintind cu precizie această dată, a “tăiat-o în baltă”. A plecat, aşadar, să muncească pe la cherhanalele din fundul deltei, dar şi prin Insula Mare a Brăilei, ca să i se piardă urma. “Am avut nişte probleme!”, mărturiseşte Mache, dar când l-am întrebat despre ce anume a fost vorba, glasul i s-a stins şi a refuzat să mai vorbească. S-a întunecat puţin la faţă şi părea să se retragă undeva în lumea lui, dar când l-am întrebat cum îşi petrece timpul, singur, de atâta amar de vreme, în casa din Niculeşti, s-a însufleţit din nou. “Vara sunt pescari pe aici toată ziua, iar noaptea stau cu aparatul de radio. Ştiu tot ce mişcă pe lumea asta. Aţi auzit că a murit Shimon Peres? Da' de Gyuri Pascu ştiţi că se face anchetă la Ambulanţă, că l-au omorât cu zile?”, ne-a întrebat retoric Mache, cu vocea omului care ştie că ştie cât vrea el să ştie, chiar şi de acolo, din ultima casă a unui sat care a încetat să existe.
