„Ne-am dus senini. Credeam că e un incendiu banal iniţial, am fost al doilea echipaj la faţa locului. Apoi au venit pompierii agitaţi. Primele două victime. Totul era ca un coşmar. Mergeau, urlau, se târau. Tineri desfiguraţi. Urlau mulţi. Eram două salvări. Una dintre victime era o tânără rănită grav. Ţipa la mine să venim mulţi. Mă implora. Spunea că sunt 300 de tineri, arşi, călcaţi în picioare. Am implorat plângând pe cei de la dispecerat că sunt sute de oameni arşi. Plângeam. Săreau arşi pe mine, urlau. Voiau să intre mulţi în ambulanţe. Şi nu puteam să plecăm cu fata rănită grav. Nu se dădeau din drum.
Abia atunci s-a dezlănţuit coşmarul. Au venit alţi patru grav răniţi. Izbeau în mine. În salvare. Le curgea pielea, carnea. Acum plâng. Urlau să îi iau, să nu îi las în urmă. Am implorat dispeceratul să aducă mai multe ambulanţe, că e haos. Să vină poliţia. Rupeau jacheta de pe mine.
Apoi, a venit un pompier, avea o tânără de 18 ani, arsă pe 98% din corp, mă implora cu lacrimi de erou: «Ia-o mai repede din braţele mele! Doamne, cât de tânără e! Salveaz-o! Am şi eu o fată acasă!». Mi s-a făcut rău. Veneau mulţi, mulţi de tot. Erau îndesaţi în salvări. Civilii urlau, tinerii răniţi trăgeau de doctori, aproape smulgându-le hainele. Implorau să fie ajutaţi, să fie salvaţi. Se aruncau în faţa ambulanţelor. Dădeau cu pumnii în ambulanţe.
Am urme de piele arsă, pe mine, pe echipament. Pompierul şef plângea în hohote. Era în şoc. Ţipa: «De ce, Doamne?». Tânără arsă nici nu mai avea haine pe ea. Apoi am intrat urlând la Colţea, cu patru răniţi grav.
Ţipam să vină toţi doctorii, că e carnagiu. Toată lumea era în stare de şoc. AM VĂZUT IADUL!
Doi doctori de la echipaje au rămas la faţa locului. Erau şase tineri, jos pe borduri, în stop cardiorespirator. Şoferul din echipaj a resuscitat oameni ore în şir până i-a crescut tensiunea şi i-a ţâşnit sângele pe nas.
Mai era un copil de doar 16 ani! 16 ani! A plâns echipajul la resuscitarea lui. Nu se îndurau. Apoi l-au adus pe fratele lui, pe braţe, la mine. Era grav, era ars tot. Avea ochii umflaţi şi roşii, plângea. Întreba: «Sunt rău? E grav?».
Apoi au adus altul. Era 70%. Plângeam. Cădea carnea de pe el. Întreba dacă mai trăieşte. Dacă e grav. Era aproape de comă. Îi curgeau lacrimi din ochi, cu sânge. Îmi spunea să îl ţin de mână. I-am spus că am un băiat de-o seamă cu el. Mi-a răspuns: «Mami, n-o să mor, nu?». Încă ieşea fum din el.
La spital, părinţii pupau ambulanţele, urlau unde le sunt copiii. Le-am spus adevărul. Le-am spus că sunt în stare gravă. Mi-au pupat picioarele la Municipal. Era sinistru. Trăgeau de mine şi de colegi, de salvare.
Toţi care au fost luaţi sunt în stare gravă.
Nu suntem bine, noi, salvatorii.
În momentul ăsta, nimeni nu e bine."
Salvatoarea, eroul care a povestit scenele de disperare cumplită, este Violeta Maria Naca şi are 22 de ani experienţă pe Salvare.
Când s-a întors, doctorii au îmbrăţişat-o, i-au sărutat lacrimile şi i-au mulţumit. Au spus că nu vor uita niciodata vocea ei când implora că are nevoie de ajutor, că o să ţină minte pentru totdeauna cum ruga dispeceratul să cheme şi colegii de acasă. Pe toţi. Să vină să ajute tinerii arşi.
