Cristian Bădiliţă, patrolog şi biblist recunoscut la nivel internaţional, care a făcut doctoratul la Sorbona, a evadat din sferele înalte ale domeniului său de cercetare în lumea artistică a graficii şi poeziei. Este unul dintre puţinii poeţi români care a reuşit să surprindă, care îşi promovează poezia într-un mod cu totul şi cu totul inedit. Formula sa, lirico-grafică, a atras atenţia publicului, dar a intrat şi în sfera de interes a specialiştilor. O importantă galerie de la Viena îl consideră a fi un artist "pe val" şi l-a invitat cu o asemenea expoziţie în capitala Austriei. Expoziţia sa mai poate fi văzută la Brăila, la Casa Memorială "Panait Istrati", din Grădina Mare, până pe 25 februarie. La realizarea acestei expoziţii au colaborat caricaturistul Costel Pătrăşcan, Muzeul Brăilei şi viceprimarul Alexandru Dănăilă. Cu ocazia vernisajului expoziţiei "Poeme pentru păsări şi extratereştri", artistul şi cercetătorul Cristian Bădiliţă a acordat un interviu în exclusivitate reporterilor noştri. El a amintit pentru prima dată şirul întâmplărilor care l-au condus la poemele sale grafice, a vorbit despre rolul scriitorilor în societatea noastră, despre cum ar trebui predată religia în şcoli, dar şi despre sentimentul de îndepărtare de propria ţară, care devine din ce în ce mai puternic, din cauza indiferenţei autorităţilor faţă de competenţele sale.
- Această nouă formulă de prezentare a poeziei atrage, dar în acelaşi timp şi distrage de la conţinut, e un cuţit cu două tăişuri.
- Aveţi dreptate, dar aspectul grafic face parte din poezie, creează el însuşi poezie, sunt semne care adaugă semnificaţie la conţinut, este o formă în care poezia se recreează pe sine. E o poezie şi pentru cei care nu au ochelarii la ei. Eu plec de la starea pe care mi-o induce un poem propriu recitit şi recreez acel poem nefolosindu-l integral, adăugând, repetând versuri, deci iese altceva.
- De ce credeţi că publicul nu mai este amator de poezie?
- O vină a îndepărtării publicului de poezie îi aparţine poetului, nu cititorului. Să facem noi, poeţii, tot ce trebuie, ca să-i atragem pe oameni spre poezie, şi abia apoi să ne plângem că nu se mai citeşte poezie. M-am săturat şi eu şi de critici morocănoşi, de reavoinţă, dar şi de autori şi poeţi morocănoşi, care dau vina numai pe "capra cititorului" şi nu îşi asumă responsabilitatea. Eu am încercat să scot poezia din carte şi să o agăţ pe perete, să o exhib, să o pun cititorului la îndemână, să o fac vizibilă, nu doar lecturabilă. Planşele nu ar fi existat dacă nu aş fi fost presat de o anumită idee, de o anumită viziune, legătură între text şi planşa respectivă. Îi admir pe toţi poeţii care ies în locuri publice, declamă, cu bun gust. Contează şi conţinutul poeziei. O poezie proastă, o aiureală plicticoasă, bineînţeles că poţi să te dai de zece ori peste cap, n-o să placă. Dar sunt atâţia poeţi valoroşi care rămân necunoscuţi pentru că, până la urmă, ei înşişi închid porţile propriei poezii. Există tot felul de strategii de a-i invita pe oameni către poezie. Trebuie să încetăm să ne tot plângem că nu avem cititori atâta vreme cât noi nu facem tot posibilul să îi atragem. Eu am realizat o expoziţie de planşe care trebuie citite, nu doar privite.
"Face parte din vocaţia artistului să încerce să spargă crusta din jurul omului obişnuit şi să-i arate acel grăunte de bunătate din el"
- Cum aţi ajuns la această formulă? Spuneaţi că v-a întrebat fetiţa de ce sunt toate literele negre?
- A fost o întrebare legitimă. Noi nu mai înţelegem lucrurile fundamentale pentru că deja suntem branşaţi pe anumite convenţii, or, ea, cu uimire, dar şi cu un soi de tristeţe, a întrebat de ce sunt toate literele negre. Primul răspuns a fost că "din econonomie", pentru că editorii nu au bani să le facă pe toate colorate, dar i-am spus că o să-i scrie tata cărţi cu litere colorate. Acesta a fost impulsul. Eu cred că până la zece ani suntem geniali, după aceea intră "educaţia" cu tăvălugul peste noi şi începem să ne acoperim aripile până când uneori dispar. Copilăria, starea paradisiacă, este un mit retroactiv. Din câte îmi amintesc, eu, copil, sufeream tot timpul, pentru că eram stresat de programul şcolar, de nu ştiu ce concurs, eram stresat că nu sunt de vârstă adultă ca să fiu liber. Dacă aş fi ştiut ce înseamnă libertatea la maturitate eram mai puţin stresat! Dar copilul, pe lângă starea de uimire pe care o are, pentru că descoperă foarte multe lucruri pentru prima dată, e o fiinţă foarte chinuită şi nu prea are timp să se bucure. Eu vreau să-mi trăiesc adevărata copilărie prin aceste experienţe. Apoi a apărut "Calendarul poeticesc", care conţine 14 planşe mari, din care în expoziţie sunt doar câteva. Fusesem invitat în Italia, la Padova, în 2008, unde am ţinut o conferinţă despre cultura română. Acolo a ieşit "Calendarul poeticesc", un şir de poeme în acrostih, colorate. Sunt 13 luni pentru că după luna decembrie nu se terminase inspiraţia şi atunci am inventat luna decembrarie, cu un poem. O primă expoziţie cu postere foarte mari a fost inaugurată la Ipoteşti, iar acum este expoziţie permanentă în holul mare al Liceului "August Treboniu Laurian" din Botoşani. Apoi am creat o carte artizanală. Am primit cadou un album cu pagini alb-gălbui, foarte frumoase şi am început să reinventez un volum de poeme, am întors poemele pe faţă şi pe dos, imaginând tot felul de figuri care aveau o semnificaţie grafică, colaje cu sens. Nu-mi place să mă joc doar de dragul jocului. A rezultat un caiet de 180 de pagini, pe care l-am numit "Poem iconostas", pentru că sunt fragmente de poeme culese din diferite texte, chiar şi de teologie. Am mai primit apoi un alt album foarte frumos, confecţionat în India sau în Birmania, dintr-o coajă de copac. În sezonul ploilor copacii respectivi "năpârlesc", iar oamenii culeg cojile şi confecţionează cărţi, caiete, albume. E un album realmente foarte elegant, îmbrăcat în frunze, cu filele tot naturale şi am simţit nevoia să-l umplu cu ceva la fel de deosebit. Au rezultat 44 de foto-poeme, mici planşe, de dimensiunea unei fotografii. Apoi au mai urmat două cărţi artizanale, manuscrise, "Soneţi, sonete, soneturi", unde m-am jucat în aceeaşi notă. Aceste caiete nu pot fi expuse decât prin reproducere, iar reproducerea deformează, şi atunci am trecut la o scară mai mare, deşi lucrările nu sunt foarte mari, pentru că scrisul trebuie să fie natural. Nu pot să-mi măresc artificial literele pentru că ar rezulta ceva fals. Există o frumuseţe a scrisului la mărime naturală, o naturaleţe, chiar dacă scrisul nu este foarte elegant. Eu scriu aceste planşe aşa cum scriam scrisorile şi mi-am recăpătat buna dispoziţie. Lucrările mele sunt un omagiu adus scrisului de mână, pentru că uitasem cum este. Din 1994 îmi scriu toate cărţile pe calculator, e foarte eficient, foarte rapid, le poţi corecta, dar nu mai miroase a cerneală, nu mai ai contact cu hârtia, a dispărut legătura tactilă cu scrisul şi poate şi asta face parte din sensul poeziei, din starea de poezie.
- V-aţi gândit că această formă de prezentare a poeziei este o tehnică de marketing foarte bună?
- Am discutat chiar zilele acestea cu directoarea unei galerii foarte apreciate, de la Viena, care mi-a spus că sunt "pe val" şi m-a invitat să expun, dar problema e că această invitaţie mă obligă să scriu poezie într-o limbă de circulaţie internaţională: engleză, franceză, germană. Or, aceste expoziţii sunt un omagiu adus limbii în care scriu poezie. Chiar dacă-mi scriu cărţile şi eseurile de patristică în franceză pentru că totul vine de la sine, terminologie, public specializat, poezia o scriu în limba română. În domeniul literaturii simt că locul meu este limba română şi atunci e greu de exportat această poezie. Dar aş vrea să duc experienţa până la capăt şi să continue şi în afară.
- Credeţi că există o legătură între egoismul şi răutatea care apar la tot pasul în societatea noastră şi faptul că organul pentru poezie este din ce în mai atrofiat?
- E o bună remarcă, foarte bună. Colegii mei patrologi, inclusiv din Occident, îmi mărturisesc cu foarte mare detaşare că ei nu citesc cărţi decât din domeniul lor de specialitate. Dacă le vorbeşti de Tolstoi ridică din umeri, dacă le vorbeşti de Vargas Llosa se întreabă dacă o fi vreun fotbalist sud-american. Sunt oameni care au terminat Sorbona, au făcut teze importante. Hiperspecializarea duce la o anumită uscăciune sufletească. De aceea îi îndemn pe toţi să citească literatură, pentru că literatura ne hrăneşte sufleteşte, nu doar mintal, e ca şi cum am intra în propriul nostru suflet. Eu aş numi această răutate o înstrăinare faţă de noi înşine, care e dublată de un soi de nostalgie. Omul devine rău când tânjeşte după ceva şi nu poate să-l obţină. în cazul românilor, sunt foarte mulţi factori care duc la această stare, inconfortabilă până la urmă. Nimeni nu e fericit să fie rău. Eu cred că acest egoism e un fel crustă protectoare, pe care trebuie să o spargem. Face parte din vocaţia artistului să încerce să spargă crusta din jurul omului obişnuit şi să-i arate acel grăunte de bunătate din el.
"Înlocuim doctrina Partidului Comunist cu îndoctrinarea ortodoxă? Adică am ieşit dintr-o beznă şi intrăm în altă beznă?"
- Sunteţi patrolog, recunoscut, cum credeţi că ar trebui predată religia în şcoli?
- Am văzut şi eu câteva manuale. Religia creştină n-ar trebui să se predea în şcolile statului, pentru că există o instituţie veche de când lumea, care se numeşte catehumenat. Pe lângă biserică existau anumiţi teologi, numiţi cateheţi, care-i iniţiau pe novici în religia creştină. Catehismul, religia, noţiunile de învăţătură creştină se studiază duminica sau într-o altă zi hotărâtă de comun acord între părinţi şi preot, la biserică. Aceasta este formula tradiţiei, nu-şi dă Bădiliţă, "pervertit de Sorbona", cu părerea referitor la învăţământul religios din România. Nu. E vorba de tradiţia autentică. Această tradiţie trebuie recuperată. Nu cred că şcoala este locul potrivit catehizării, şcoala trebuie să predea altceva. Dar, de vreme ce s-a introdus învăţămîntul religios, măcar să se facă acest lucru aşa cum trebuie, adică, în manuale să fie prezentate absolut toate confesiunile creştine, nu o îndoctrinare pe linie ortodoxă. Elevului trebuie să i se furnizeze toate datele şi să i se prezinte toate caracteristicile fiecărei credinţe şi să i se lase libertatea de a alege. Trebuie să fie cursuri de informare religioasă, nu cursuri de ortodoxie. În Constituţia României nu se spune că religia ortodoxă este obligatorie, pentru că altfel am trăi într-o teocraţie mizerabilă, care nu ar avea nicio legătură cu principiile europene la care ne tot raportăm cu mare mândrie. Aceste principii, de fapt, ne garantează libertatea, nu ne mai lasă să ne întoarcem la starea de sclavie ideologică din care abia am ieşit. Până la urmă ce facem? Înlocuim doctrina Partidului Comunist cu îndoctrinarea ortodoxă? Adică am ieşit dintr-o beznă şi intrăm în altă beznă? Tocmai pentru că ţin la aceste valori ale ortodoxiei nu pot să îngădui să fie pervertite.
- Biserica în momentul actual nu mai atrage tinerii, iar dacă religia nu ar fi impusă la şcoală, românii s-ar îndepărta de biserică. Ce ar trebui făcut pentru ca românii să redevină, cu adevărat, la credinţă?
- Trebuie schimbată situaţia de jos în sus. În Occident, societatea laică a fost modelată de Biserică. Biserica a imprimat valorile. Chiar şi acum, în Franţa, o populaţie majoritar atee, cele mai iubite personalităţi, în topuri făcute în ultimii 30 de ani, au fost doi călugări. Datorită acestei influenţe a Bisericii, de secole. La noi curentul este invers, societatea laică a influenţat tot timpul ierarhia Bisericii ortodoxe. Aceşti laici, care poartă cu ei valori autentice, pot influenţa din interior pozitiv ierarhia BOR, care se mişcă mai greu din cauza celor 50 de ani de comunism şi a tipicului perpetuat. Foarte mulţi ierarhi, chiar şi din actualul Sinod, 2014, sunt ierarhi numiţi de ateii din Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste. Ce legitimitate au aceşti oameni? Acum ei îşi reinventează istoria din 1945 până în 1990. Este treaba lor, dar noi avem datoria să le reamintim compatrioţilor cum au stat lucrurile. Trebuie făcut ceva, pentru că celelalte confesiuni s-au primenit.
"Institutele la care aş putea avea contribuţii importante sunt mute, opace, ermetic închise"
- Aţi plecat din 1995 din ţară, sunteţi apreciat, realizat, ce vă determină să reveniţi mereu în România?
- Pentru că simt că aici este nevoie de o readucere aminte a adevăratelor valori patristice şi biblice, aici există un interes pentru acest domeniu. În Franţa sunt un cercetător care contribuie la patristica europeană pe anumite teme, dar aici, în România, e nevoie de prezenţa fiecăruia dintre noi, cei care am ajuns să ne facem meseria pe coordonate europene, la nivel înalt, tocmai pentru a încerca să micşorăm disperarea ambientală. Şi apoi, este ţara mea, de ce să nu mă întorc? Din păcate, mă întorc mereu cu sentimentul că, de fapt, nu e nevoie de noi în acest loc. Nu ştiu ce va fi pe viitor. Deocamdată mai am energie, mai suport, dar nu poţi rezista prea mult acestui sentiment.
- Care vine de unde?
- Din faptul că absolut nicio instituţie de învăţământ, de cercetare, nu mi-a propus un proiect sau nu mi-a propus un post care să-mi fructifice competenţa. Trebuie să tragi tu, să mobilizezi tu resurse. De obicei te loveşti de indiferenţă cvasitotală.
- Dar nu numai dumneavoastră vi se întâmplă aşa ceva, în România valorile sunt ignorate de cele mai multe ori, competenţele sunt dispreţuite.
- Exact. Institutele la care aş putea avea contribuţii importante sunt mute, opace, ermetic închise. Mă refer la Academia Română, la universităţile mari din Bucureşti, Cluj, Iaşi, la acel institut semifantomă de istoria religiilor, unde lucrează oricine, numai oameni cu nişte competenţe garantate nu. Eu sunt legat de momentele importante ale istoriei acestei ţări, eu nu am făcut Revoluţia din decembrie 89 în izmene în faţa televizorului, ci în stradă, n-am făcut Piaţa Universităţii în restaurantul de la Intercontinental, ci în Piaţa Universităţii, luni de zile, implicându-mă efectiv în istorie, nu în politichia acestei ţări. Cred că aceste lucruri mă legitimează să particip la viaţa culturală nu doar din exterior, ca privat sau semiprivat, cum am ajuns acum. Nu vreau să devin instituţie, aşa cum mă flatează unii, eu vreau doar să fac parte dintr-o instituţie. Am condus două proiecte majore, cu zeci de oameni, cu rezultate de nivel european, colocvii internaţionale, cu care instituţiile româneşti se mândresc. Aceste evenimente au fost organizate în România, iar lucrările au fost apoi publicate la Paris. Dar am ajuns să mă simt musafir în propria ţară. Am anticorpi pentru nesimţire, dar nu înţeleg cum poate continua totul atâţia ani? Când văd cine e la conducerea unor instituţii esenţiale din România parcă-mi vine să iau istoria de la capăt, să refac nu Piaţa Universităţii, ci Decembrie 89.
