Reportaj
Misterele Oborului
• cu mărfurile sale întinse pe jos, pe un platou cu asfalt măcinat de vremuri, talciocul duminical de la marginea oraşului reuşeşte, Dumnezeu ştie cum, să păstreze un pic din farmecul pitoresc pe care Brăila noastră încă se încăpăţânează să nu îl piardă de tot, deşi nu mai e demult oraşul prosper de altădată
Teoretic, Oborul Brăilei, maidanul de la marginea oraşului unde roiesc duminică de duminică amatorii de chilipiruri, îşi trăieşte perioada de pe urmă. Primăria vrea să amenajeze în acel spaţiu piaţa de gross a oraşului, un loc care să le ofere producătorilor de fructe şi legume condiţii decente pentru desfacerea mărfii. Asta ar însemna, inevitabil, ca talciocul de vechituri să îşi restrângă cumva suprafaţa. Nu se ştie exact cum va fi şi ce va fi. E puţin probabil ca Oborul să dispară de tot, însă sigur nu va mai fi ce era.
Practic, însă, mai e mult până departe… Primăria promite de ani de zile noua piaţă de gross, dar până acum nu s-a întâmplat nimic concret. Aşa că Oborul rămâne deocamdată exact aşa cum îl ştiu numeroşii brăileni care şi-au făcut o obişnuinţă din a trece duminica pe acolo. Adică acelaşi iarmaroc săptămânal, cu măfuri întinse pe jos, pe nailoane sau direct pe caldarâm, printre băltoacele din zilele ploioase sau direct pe praful zilelor încinse de vară.
Brăilenii mai în vârstă îşi amintesc că, pe vremuri, adică până prin anii ’60, Oborul se ţinea într-o zonă de la periferia de atunci a oraşului, mai exact la intersecţia bulevardului Dorobanţi cu strada Republicii, actuala Şos. Râmnicu Sărat. Vizavi de fosta secţie Laminorul era un teren viran care, duminica şi în zilele de sărbătoare, prindea viaţă. Acolo veneau ţăranii cu cereale sau animale, iar de la Laminorul din apropiere lumea cumpăra lanţuri şi cuie. În afară de ţoale vechi, mărfurile din talciocul de atunci nu prea semănau cu cele de acum. Probabil că aparatura electronică scoasă din uz şi alte obiecte “vintage” încă nu îşi croiseră drum pe tarabele neguţătorilor de ocazie. În schimb, bătrânii îşi amintesc că atmosfera de iarmaroc era la ea acasă, cu tot felul de tiribombe şi chioşcuri de tir, unde se trăgea cu arme cu aer comprimat, la ţinte metalice cu mecanism mobil. După ce s-au construit blocuri, iarmarocul s-a mutat, dar numele locului s-a păstrat şi aşa a apărut actualul cartier Obor.
Tradiţie
Sunt, aşadar, zeci de ani, încă de pe vremea lui Ceauşescu, de când oborul duminical funcţionează în actuala poziţie, pe Şos. Râmnicu Sărat, aproape de fosta autobază a oraşului. Taxa de intrare este 1,5 lei, iar oricine a trecut pe acolo, măcar o dată în viaţă, ştie că în Oborul de la marginea Brăilei se găsesc tot felul de vechituri. Multe sunt inutile şi arată ca şi cum au fost adunate de prin gunoaie, ceea ce în multe cazuri chiar aşa şi e. Chiar şi dintre acestea, însă, aşa murdare şi inutile cum par, unele îşi găsesc până la urmă un cumpărător. Important e, pentru cine le vinde, să aibă răbdare şi să nu îşi piardă nădejdea, că muşterii apar când se aşteaptă mai puţin…
Pe de altă parte, în marea de nimicuri, pentru cine ştie să se uite şi să caute, se află câteodată obiecte de valoare, care îşi merită locul în colecţii mai mult sau mai puţin selecte. Se întâmplă de multe ori ca vânzătorii să nu aibă habar ce au pe tarabă sau pe cearceaful întins pe jos, iar vânătorii de chilipiruri sunt fericiţi când dau peste aşa un gheşeft. Sunt însă şi vânzători care chiar cunosc valoarea mărfii pe care o expun, iar când vin cu ceva mai ieşit din comun ţin la preţ până în pânzele albe. Poate fi vorba despre un aparat de radio vintage, un disc de vinil ediţie limitată, un aparat foto rar, o medalie mai deosebită, o brichetă de argint, un stilou cu peniţă de aur sau câte şi mai câte. În astfel de situaţii, totul se rezolvă prin străvechea artă a negocierii, care poate străluci, cu rafinamentul său aristocratic, chiar şi pe maidanul ponosit al oborului brăilean. Totul e ca muşteriul potrivit să dea peste vânzătorul potrivit şi lucrurile decurg de la sine, poate nu chiar ca la marile case de licitaţii, dar oricum mult peste clasa obişnuită a locului…
Comorile Oborului brăilean nu sunt doar obiectele rafinate, pe care le-a înnobilat patina timpului. O adevărată comoară poate fi, câteodată, chiar şi un banal topor făcut pe vremurile când oţelul era oţel şi nu fier mort, cum se întâmplă de multe ori în zilele noastre. Un brăilean ne-a povestit că şi-a cumpărat, recent, un topor dintr-un magazin din oraş. A încercat să spargă nişte rădăcini de copac cam aţoase, iar după câteva lovituri mai puternice metalul s-a crăpat pur şi simplu, de parcă ar fi fost făcut din plastic. “Am dat banii degeaba pe el, o să mă duc la Obor să-mi iau un topor ca lumea, din oţel adevărat!”, ne-a spus omul, convins că printre vechiturile de la talcioc va găsi ceea ce-i trebuie.
Vânzătorii
La Obor, oricine poate merge cu vechituri la vânzare. Cine se scoală mai de dimineaţă şi plăteşte un ban în plus la Administraţia Pieţelor, ocupă un loc la tarabele înşiruite pe platoul de la intrare. Accesul cu maşina în incinta târgului se plăteşte, de asemenea, cu vreo 2,75 lei, şi marea majoritate dintre comercianţii de ocazie îşi încarcă mărfurile în portbagaj, iar de expus le expun fie pe măsuţe pliante, fie pe cearceafuri sau nailoane întinse pe jos. Administraţia încasează – sau cel puţin aşa ni s-a spus – 1,1 lei per metru pătrat, deci cine vrea o suprafaţă mai mare plăteşte cu câţiva lei în plus faţă de cei care se mulţumesc cu un metru sau doi. Marfă să fie… Iar marfă e de toată pentru toată lumea, fie că e adusă în portbagajul maşinii sau pe portbagajul bicicletei. Unii vin inclusiv cu vechi cărucioare pentru butelii de aragaz, în care îşi cară ce au de vânzare.
Acuma, pentru neiniţiaţi rămâne un mister de unde sunt procurate “mărfurile”, adică acele vechituri de toate felurile, mărimile şi culorile – de la haine purtate, la oale, ligheane, alămuri, jucării, pixuri, stilouri, blănuri, până la electronice vechi, scule de toate felurile şi câte şi mai câte… Multe provin, efectiv, de prin gunoaie, altele sunt procurate pe diverse căi, iar unele chiar sunt rarităţi pentru care orice colecţionar împătimit ar da orice să le aibă. De unde sunt aduse? Mister! E ca în orice domeniu de activitate: trebuie să ştii meserie ca să faci treabă bună. Şi puţini sunt meseriaşi “de obor” cum a fost nea Florică. Omul e realmente o legendă printre vânzătorii de vechituri. Era printre cei mai vechi în branşă şi mulţi au învăţat de la el cum să găsească mărfuri de calitate şi cum să le prezinte potenţialilor clienţi, în aşa fel încât să reuşească să le dea pe un preţ bun, ca să iasă pe profit, nu în pierdere.
Din păcate, nea Florică nu mai este printre oborişti, pentru că a încetat din viaţă în urmă cu vreo doi ani. Renumele său rămâne, însă, neştirbit. “Eu pot să spun că am fost ucenicul lui nea Florică. Am învăţat multe de la el, de exemplu cum să-i explici omului ce marfă ai la vânzare. Dacă ai monede de pe vremea regelui, să îi spui cine a fost Carol, cine a fost Ferdinand… Fără talciocul ăsta s-ar pierde multe, n-ar mai şti copiii noştri ce obiecte se foloseau pe vremuri. Şi nu vorbesc numai de monede sau bancnote. Uite, de exemplu, forma asta de făcut nuci, prăjiturile alea care se coceau acasă pe vremuri. Noi ştim, că ne gătea mama aşa ceva, dar copiii din ziua de azi n-au de unde să ştie. Dacă vin cu părinţii la obor şi văd forma asta printre mărfurile mele, află şi ei ce fel de prăjituri mâncam noi când eram mici”, ne-a spus Florin T., unul dintre vânzătorii care nu lipsesc nicio duminică din Obor. De meserie mecanic auto, are la vânzare de toate, inclusiv discuri de vinil sau ziare şi reviste vechi despre care spune că le găseşte prin podurile caselor, de la vecinii sau cunoştinţele care ştiu că se ocupă cu aşa ceva şi îi cheamă să i le dea.
Iar dacă Florin T. se consideră ucenicul lui nea Florică, unul dintre “concurenţii” săi direcţi este chiar fiul lui nea Florică, Marian, cel care duce mai departe tradiţia familiei. Florin şi Marian sunt buni prieteni şi vecini de “tarabă”, dacă se poate spune aşa , pentru că, de fapt, niciunul dintre ei nu are o tarabă propriu-zisă, ambii având marfa expusă pe jos. “Am vrea şi noi condiţii mai bune că dacă plouă şi se fac bălţi nici nu mai avem unde să punem marfa la vânzare”, ne-a spus Marian, dezamăgit oarecum de felul cum se prezintă la ora actuală oborul brăilean. Cât despre “moştenirea” tatălui său, celebrul nea Florică, Marian ne-a spus că prezenţa duminicală la obor i-a rămas în sânge. “E o tradiţie pentru noi. Nu venim nici de bine, nici de rău, e în sângele nostru. Ne întâlnim cu prietenii, socializăm, facem schimburi de marfă”.
Şi alţi “oborişti” vechi sunt nemulţumiţi de felul cum arată platoul unde se ţine târgul. Dacă plouă, locul se umple de bălţi, pentru că asfaltul e măcinat de vremuri, iar reparaţii nu s-au mai făcut de ani de zile. “Dacă vine ploaia, nu mai ai unde să îţi pui marfa, că se strică tot. Ar trebui să avem şi noi alte condiţii că, vorba aia, se strâng ceva bani din taxa de intrare. La câţi oameni vin aici, vreo 40 – 50 de milioane tot se adună în fiecare duminică, aşa că măcar tarabe ar trebui să fie pentru toată lumea, să nu mai stăm cu lucrurile întinse pe jos”, ne-a spus Mihăilă Stanciu, pensionar, fost maistru la “Progresul” şi fost activist politic. Şi în prezent e membru PSD, participă la şedinţele de partid şi ne-a mărturisit că, de câte ori a avut ocazia, i-a atras atenţia primarului să facă ceva şi pentru Obor. El de vreo 15 ani vine să vândă tot felul de chestii. Are de la capace de roţi până la ardei iuţi puşi la oţet. “Ăştia sunt din grădina mea. Dacă ştii câtă apă să le pui, şi când să le dai floarea jos, faci producţie, nu te încurci”, ne-a explicat dom’ Stanciu.
Oborist cu state vechi este şi Aurel Micu. Are 71 de ani şi, în general, marfa şi-o produce singur în atelierul său de tâmplărie din oraş. Pe taraba sa găseşti scăunele de lemn sau topoare cu cozi din lemn cioplite de el şi cu lame din foaie de arc făcute de un amic. “Sunt topoare adevărate, garantez pentru ele”, ne-a spus bătrânul tâmplar, care rar a lipsit vreo duminică din Obor în ultimii zece ani.
De mai bine de zece ani, poate chiar 20, vine în Obor şi meşterul curelar Nicu Dragomir. Specialitatea sa sunt căpestrele şi hamurile pentru cai, dar în ultima vreme, de când numărul căruţelor din judeţ a scăzut dramatic, a început să se reorienteze şi către alte produse, cum ar fi zgărzile pentru câini sau brâiele de mijloc, pentru persoane care au probleme cu reumatismul. “Înainte veneau mai mulţi oameni de la ţară, acum vin mai mulţi orăşeni. Facem în continuare hamuri pentru cai, dar venim şi cu alte produse, ca să avem clienţi în continuare”, ne-a spus Nicu Dragomir, unul dintre ultimii meşteri curelari adevăraţi ai Brăilei.
Prin Obor găseşti oameni de tot felul, unii deschişi şi gata să schimbe o vorbă cu oricine îi întreabă de sănătate, alţii scumpi la vorbă şi suspicioşi, care nu s-ar lăsa pozaţi nici în ruptul capului. “Hai, lasă, nu mă mai poza să mă dai la ziar, să mă trezesc cu Garda pe cap!”, ne-a spus pe şleau un vânzător care arăta, aşa, mai cu şcoala vieţii. Ar fi dat bine în poză şi probabil ar avea poveşti interesante de spus dacă nu ar sta cu frica-n sân că îl saltă Garda. Dar ce ar fi Oborul brăilean fără misterele sale?
Până una – alta, Oborul, aşa cum este la ora actuală, chiar e un loc pe unde merită să treci măcar o dată în viaţă. “Oborul este locul unde te duci să cauţi un anumit lucru dar găseşti cu totul altceva. E o ofertă diversificată care nu te poate lăsa nepăsător. Vorba aceea: gunoiul unora, comoara altora… La Obor, obiectele capătă o valoare ce se poate negocia, tocmeala fiind forma de socializare care completează farmecul târgului”, ne-a spus unul dintre brăilenii care frecventează cu religiozitate oborul duminical, în căutare de chilipiruri.
Reportaj
Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru
• are 57 de ani, este bijutier și, de o viață, lucrează cu migală aurul și argintul, iar în timpul liber, adună uniforme care spun povești despre trecut • acum, Virgil Tudor schimbă atelierul cu sala de curs și bijuteriile cu monologurile: a fost admis la facultatea de teatru, acolo unde ajunge să împlinească un vis pe care l-a purtat cu el încă din copilărie
A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.
Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.
Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.
Nota 10 care nu a fost niciodată a lui
În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.
A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.
Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.
A găsit arta în aur și argint
În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.
Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.
”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.
Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.
Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor
Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.
Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.
Uniformele care au devenit povești
Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”
A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.
Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.
Primul platou de filmare
În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.
A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.
Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.
La 57 de ani, examenul
Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.
Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.
De la actor la scenarist
Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.
Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă
Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.
A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.
”Avionul încă zboară”
Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.
Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.
Reportaj
Oamenii timpurilor
• Brăila a respirat, în week-end, aerul unor epoci demult apuse, aduse în actualitate de participanții celei de-a șasea ediții a Festivalului Istoric ”Vladislav I” • pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu
Ploaia de duminică a încurcat planurile participanților la cea de-a șasea ediție a Festivalului Istoric ”Vladislav I”, care mai aveau de pus în scenă numeroase momente istorice din diferite epoci, de la daci și romani, până la războaiele mondiale ale secolului XX, trecând pe la călăreții stepelor, dresorii de șoimi sau Bizanțul din vremea lui Constantin cel Mare.
Brăilenii care au ajuns pe aleea centrală a Parcului Monument de-a lungul celor șase ani de când se desfășoară acest festival istoric în orașul nostru s-au obișnuit să vadă de aproape frânturi ale timpurilor de altădată aduse în fața lor de oameni pasionați până la ultima fibră de tot ce înseamnă istorie.
Oameni ce reușesc să treacă dincolo de rândurile scrise în manuale sau cărți de aventuri și să se plimbe pe culoarele timpului ca și cum sunt de atunci, nu de acum. Și fac asta în primul rând prin costumațiile care reproduc până la cele mai mici detalii veșmintele strămoșilor, de la straiele de zi cu zi, până la uniformele de luptă mai recente sau armurile vechi de sute, chiar mii de ani.
Din recuzită nu lipsesc armele care, de asemenea, impresionează prin acuratețea istorică. De la cele mai recente – pistoale, puști, mitraliere, toate autentice, așa cum au ieșit din fabrică, obținute din stocuri militare date la casat – până la cele specifice Evului Mediu sau Antichității, care cu greu mai pot fi găsite în starea originală.
Cele mai multe sunt reproduceri făcute cu mare migală, de armurieri sau meșteri fierari de nișă, puțini la număr și împrăștiați prin lumea largă, disponibili doar pentru cei cu adevărat pasionați, care află în timp cum să-i găsească și cum să fie acceptați în cercul lor restrâns. Iar armele ce pot fi văzute în festivalul de la Brăila sunt o dovadă în plus că majoritatea participanților ajunși aici fac parte din elita pasionaților de reenactment (reconstituiri istorice) din România!
Costumațiile și armele nu sunt suficiente, însă, dacă nu știi să le porți și să le folosești. Iar cei mai mulți dintre participanții festivalului istoric de la Brăila dovedesc de fiecare dată că hobby-ul lor pentru istorie nu s-a oprit doar la procurarea unei uniforme sau a unei armuri ci a mers până la învățarea cu acuratețe a stilurilor de luptă specifice epocii pe care o reprezintă fiecare.
Că sunt daci, romani, răzeși, otomani, dorobanți, mongoli, șoimari, nemți sau samurai etc, etc, fiecare dă tot ce poate pe ”câmpul de luptă”, atunci când joacă în scenetele pregătite pentru spectatori. Și de fiecare dată sunt răsplătiți cu aplauze.
Participanți mai vechi sau mai noi
La ediția de anul acesta a Festivalului Istoric au fost prezente 21 de asociații din toată țara, cu un total de câteva sute de participanți. Toți ar merita să fie prezentați cu nume și prenume pentru pasiunea și implicarea de care dau dovadă. Evident că nu avem cum să facem asta. Am vorbit, totuși, cu câțiva dintre ei, unii cu ”state vechi” în festivalul brăilean, alții veniți aici în premieră.
Constantin Lăpușneanu, vicepreședinte al Asociației ”Geto-Dacii din Moldova”, cu sediul în Iași, nu a ratat nicio ediție a festivalului de la Brăila. Și nici spectatorii nu îl pot rata, deoarece este ”dacul” cu cea mai mare prestanță, datorită staturii masive, a bărbii lungi și a costumației ce impresionează până la cele mai mici detalii. Îl personifică pe Decebal, iar regele dac ar fi, cu siguranță, mândru de un asemenea descendent. Ne-a spus că a făcut cu mâna lui cei 800 de solzi din alamă ai armurii sale de războinic dac.
”Cu posibilitățile tehnice de acum, am muncit câteva săptămâni numai pentru armura pe care o vedeți pe mine. E foarte complicat! Pe vremea dacilor, cred că cel puțin cinci luni lucra un meșter la o singură armură de genul acesta!”, ne-a explicat Constantin Lăpușneanu cum stă treaba cu costumația sa care reproduce atât de fidel un echipament de luptă de acum 2.000 de ani!
Dacă ”dacul” din Iași e prezent la Brăila încă de la prima ediție a festivalului istoric, pentru sibianul Lovasz Tibor anul acesta a fost prima participare. A venit aici, ca membru al grupului ”Societas Falconis”, cu o inedită demonstrație de vânătoare cu șoimi. De fapt, după cum ne-a explicat el, vânătoare e mult spus, deoarece în România este strict interzisă vânătoarea cu păsări de pradă. Din acest motiv, cei doi șoimi aduși la Brăila de Lovasz Tibor – femela Poca, în vârstă de 5 ani, și masculul Rick, 4 ani – sunt dresați să recunoască mănușa dresorului drept singura pradă pe care o atacă.
Chiar și așa, demonstrația făcută de șoimarul sibian a fost apreciată de spectatorii brăileni. Tibor ne-a mărturisit că i-a plăcut la Brăila și că la ediția de anul viitor intenționează să aducă ceva cu totul deosebit, mai exact un turnir de cavaleri specific Evului Mediu. Pasionat de reenactment, sibianul participă la multe evenimente de acest gen din străinătate. Acolo, organizatorii sunt foarte stricți în ceea ce privește respectarea epocilor istorice: armele, costumele, obiectele de uz zilnic trebuie să corespundă întocmai perioadei ce se vrea a fi reprodusă. O astfel de rigoare a fost adusă la Brăila de Tibor dar și de prietenul său, Andrei Prian, de la Asociația ”Istoria Vie” – Compania Dragonului, specialist în armele secolului XV.
”Și în acea perioadă, tehnologia evolua destul de repede, apăreau arme noi o dată la câțiva ani. Trebuie cunoștințe avansate ca să poți reproduce cu exactitate o armură sau o sabie specifică unui anumit deceniu din secolul XV. Cel puțin în ceea ce privește armurile, în România nu avem meșteri care să poată face așa ceva, le putem procura doar din străinătate. Pentru săbii, avem un un singur meșter, în Timișoara. Oricum, în acest domeniu, ca să poți găsi o piesă anume e nevoie de colaborări internaționale. Noi ținem legătura cu pasionați de pe toate continentele, Australia, SUA, inclusiv China”, ne-a spus Andrei Prian.
Lipițani și huțuli pentru ”călăreții stepelor”
Călăreții stepelor sunt o prezență constantă la Festivalul Istoric ”Vladislav I”. Aceștia sunt personificați de membrii și volutarii Asociației ”Vulturii din Țara Calatei”, din județul Sălaj. În fiecare an, sălăjenii vin la Brăila cu cai și călăreți iscusiți – bărbați dar și femei – care joacă rolul nomazilor din Antichitate sau din Evul Mediu.
Din lumea antică, ei îi personifică pe vechii sarmați, iar din Evul Mediu reproduc Hoarda de Aur – mongoli sau cumani. Șeful grupului, Ludovico De Martin, un sălăjean cu origini italiene, este medic veterinar de profesie, iar acasă, în satul Stana din județul Sălaj, crește 34 de cai, din rasele românești huțul și lipițan.
”Pentru mine și cei doi băieți ai mei, creșterea cailor și reconstituirile istorice reprezintă un stil de viață. Împreună cu amatorii și voluntarii care ne sunt alături, iarna ne ocupăm de partea de recuzită, din luna martie începem să exersăm luptele și demonstrațiile, iar din mai participăm la festivalurile unde suntem invitați. În restul timpului, facem agroturism și organizăm plimbări ecvestre. Din 34 de cai, 28 sunt încălecabili, iar 14 dintre aceștia pot fi duși la festivaluri”, ne-a explicat Ludovico De Martin.
De fiecare dată, călăreții din Sălaj fac spectacol cu demonstrațiile lor, fie că sunt în rol de sarmați, aliați ai dacilor, fie că sunt în rol de tătari, inamicii tradiționali ai răzeșilor și valahilor.
În ediția de anul acesta, Japonia Medievală a fost reprezentată pentru prima dată la festivalul istoric din Brăila. Chiar dacă nu prea au legătură directă cu istoria noastră națională, samuraii japonezi au fost prezentați ca inamici ai mongolilor, care au fost și inamicii noștri. Globalizarea se poate aplica, așadar, și Evului Mediu!
Dincolo de aceste amănunte, gălățeanul Theodor Balea, cel care a personificat un samurai, ne-a spus că a încercat prin această punte culturală să aducă ceva inedit, o pată de culoare, în festivalul brăilean. Cu siguranță i-a reușit, cel puțin în ceea ce privește costumația, dar și la demonstrația de luptă cu katana unde, împreună cu un coleg, a făcut un real spectacol.
Theodor a îmbrăcat un costum de samurai simplu, fără armură, dar și unul cu armură completă, reprodus până în cel mai mic detaliu și admirat de toată lumea. Foarte pasionat de istorie și de epoci demult apuse, gălățeanul a personificat la festivaluri și alte culturi. Având descendență poloneză pe linie paternă și macedoneană, pe linie maternă, el ne-a spus că deține și o uniformă completă de archebuzier polonez, dar și o costumație de luptător din armata lui Alexandru Macedon.
A ales, însă, să vină la Brăila cu costumația de samurai, pe care a reușit să și-o completeze, în timp, piesă cu piesă. Cea mai veche componentă este masca neagră de samurai, din 1750, restul pieselor fiind realizate în Japonia, dar de dată mai recentă, în perioada 1903 – 1933. Cert este că și acestea respectă, ”la virgulă”, autenticitatea costumției de samurai, care, așa cum și-a dorit pasionatul de istorie gălățean, chiar a fost o pată de culoare la actuala ediție a festivalului din Brăila!
Toate asociațiile participante
Cum spuneam, nu putem prezenta fiecare membru al fiecărei asociații prezente la festival. Putem, însă, să menționăm toate asociațiile care au participat la actuala ediție:
- Asociatia AKANTIA din Alba Iulia;
- Asociația Culturală ASTRA DOBROGEANĂ;
- Asociatia Culturala TOMIS;
- Asociația BISTRIȚA MEDIEVALĂ;
- Asociația CAVALERUL DANUBIAN (din Craiova);
- Asociația CASTRUM NOVIS (din Sibiu);
- CIMPOIERII DIN TRANSILVANIA;
- Asociația DANUBIANA GALAȚI;
- Asociatia FERDINAND I;
- Asociația GETO DACII DIN MOLDOVA (din Iași);
- Întreprinderea individuala LUDOVICO DE-MARTIN (Vulturii de la Calata);
- Asociația MERCENARII DIN ASSERCULIS;
- Asociația PALADINII DE TERRA MEDIES;
- PLANTA ROMANICA;
- Asociația REDESCOPERĂ ISTORIA;
- RO MILITARIA;
- Societatea Culturala Artistica de TINERET CONCRET;
- Asociația TINERETULUI ORTODOX Roman (din Târgu Neamț)-”Oștenii Mării Sale”;
- Asociația TRADIȚIA MILITARA (din București);
- Asociația „UN CONCEPT LUNA” (din Suceava);
- Asociația IGNIS VULTUS (din Iași);
- PFA Rozalia FALCONIS;
- Ordum Dacorum;
- Asociația Culturală PROILAVIA.
Au fost prezente și echipe reprezentante ale Armatei, Poliției, Jandarmeriei și Inspectoratului pentru Situații de Urgență.
CELE MAI CITITE
