Reportaj
Luptătorii din adâncuri
• Brăila se numără printre judeţele norocoase care dispun de o echipă de scafandri în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă • sunt trei luptători de toată isprava, care au dovedit că pot face faţă unor misiuni extrem de periculoase
Pe vremuri, când spuneam “pompieri” ne gândeam doar la cei care intervin la incendii, sting flăcările şi salvează oamenii. Astăzi, familia Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) este mare, cuprinzând scafandri, alpinişti, pirotehnişti, paramedici, specialişti în misiuni de descarcerare, inspectori la Prevenire… Indiferent de numele pe care-l poartă ramura în care activează, cuvântul-cheie al pompierilor brăileni este “echipă”. În orice misiune, inclusiv în cadrul exerciţiilor, echipa este cea mai importantă. Şi orice misiune a pompierilor presupune o doză de risc. Cine vrea să devină pompier îşi asumă pericolele pe care le va înfrunta. E prima şi cea mai importantă selecţie la alcătuirea efectivelor lSU, pentru că nu oricine ar fi capabil să-şi rişte viaţa pentru a salva pe alţii din incendii, dintre fiarele contorsionate ale unei maşini, de sub ape, din prăpastii şi din alte situaţii neplăcute şi periculoase.
“În tot ce înseamnă «intervenţie» la nivelul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, este foarte importantă echipa. Trebuie să ai încredere în cel de lângă tine, iar încrederea să fie reciprocă. Este necesar să ai încredere în persoana de lângă tine, să ştii că este acolo şi că nu te lasă la greu”, este introducerea pe care ne-a făcut-o col. Ştefan Stoian, purtătorul de cuvânt al ISU, când a aflat că am dori să-i cunoaştem mai bine pe cei trei pompieri-scafandri pe care-i are Inspectoratul judeţului Brăila. A ţinut să facă această precizare, pentru a înţelege că cei trei scafandri sunt mai mult decât trei colegi de serviciu care intervin la posibile cazuri de înec. Ulterior, pe parcurs ce stăteam de vorbă cu aceştia, am înţeles foarte bine rostul precizării. Pe tot parcursul interviului, scafandrii – aceşti curajoşi care, deşi nu sunt antrenaţi pentru lupte fizice, pot fi numiţi pe bună dreptate luptători, având în vedere pericolele cu care se confruntă în fiecare misiune – se completau unul pe celălalt şi-şi continuau ideile unul altuia, creând senzaţia că ai sta de vorbă cu o singură persoană. Aşa sunt şi în misiuni: se înţeleg din priviri şi prin semne dinainte stabilite.
Plutonier adjutant Petrof Vasilică (40 de ani), plutonier adjutant Albu Dorinel (41 de ani) şi plutonier major Petcu Alexandru (39 de ani) sunt cei trei pompieri-scafandri ai ISU Brăila. Au fost încadraţi în toamna anului 2006, iar un an mai târziu au ajuns scafandri, după ce au urmat cursurile necesare. Întrebaţi de ce au ales această carieră, toţi trei au răspuns că au crescut la malul Dunării şi le-a plăcut adrenalina, lăsând să se înţeleagă că era previzibilă alegerea, dar mai este vorba despre o motivare: pasiunea. Deşi mulţi ar fi fost tentaţi să spună “latura financiară”, lucrătorii susţin că orele de scufundare nu sunt deloc plătite cu sume fabuloase, iar această meserie este, într-adevăr, bănoasă, dar nu la stat, ci în mediul privat.
«Probabil aţi jucat «Baba-oarba» când eraţi copil. Aşa e în Dunăre, nu vezi deloc»
Vă închipuiţi că sunt uşoare misiunile de căutare sub apă? Deloc, din ce ne-au povestit militarii. “Nu e ca în filme. Nu vezi peştişori şi alte vietăţi pe fundul apei. Sunt adâncimi mari, curenţi, crengi, plase şi alte «capcane» în care te poţi agăţa, iar vizibilitatea este redusă”, ne-au spus aceştia.
Cea mai bună descriere a fluviului Dunărea, considerată cea mai periculoasă apă de către scafandri, a fost făcută de plt. adj. Albu Dorinel: “Probabil aţi jucat «Baba-oarba» când eraţi copil. Aşa e în Dunăre. Nu se vede deloc, deloc. E ca şi cum ai fi legat la ochi. Sub apă, te dezorientezi foarte repede. Dacă te-ai învârtit de două ori, deja nu mai ştii în ce parte să o iei. Reperul ţi-l iei după direcţia în care curge apa…”. Pe lângă acest reper, puţini ştiu că echipa are un limbaj, doar de ea cunoscută, reuşind astfel să comunice atunci când unul dintre membrii ei este în apă, iar ceilalţi la suprafaţă. “…De exemplu, colegul este scafandru de intervenţie, el intră în apă. Noi comunicăm cu el. Avem o frânghie cu care ne legăm şi începem să semnalizăm. Dacă trage de două ori înseamnă că totul e ok”, ne-a spus plt. adj. Albu. “Cel de-al doilea, de securitate, stă tot timpul complet echipat, pentru ca, în cazul în care scafandrul de intervenţie păţeşte ceva, să fie pregătit să intervină pentru a-l salva. Timpul este foarte preţios…”, a completat plt. adj. Petrof Vasilică. “…Un capăt este la cel care se scufundă, iar celălalt capăt al frânghiei e în barcă. Dacă eu sunt cel care intră în apă, colegul de la celălalt capăt al frânghiei trage de două ori, în sensul că e «OK». Obligatoriu trebuie să-i răspund la fel, că e «OK», cu două trageri de frânghie. Dacă nu-i răspund, mai face încă o dată semnalul, iar dacă tot nu răspund, intră după mine, pentru că sigur am păţit ceva. Sunt rămase plase, copaci, crengi, în care te poţi agăţa şi atunci colegul de la suprafaţă trebuie să intervină…”, a adăugat şi plt. maj. Petcu Alexandru. “…Şi martorii, ei sunt cheia noastră. Când avem martori, să ne indice locul unde s-a înecat victima, misiunea e uşurată. Dar când nu sunt nici martori, e greu. Exact cum s-a întâmplat la ultimul caz, la Tufeşti. Un pescar a salvat o copilă şi pe cealaltă nu a mai reuşit. Nimeni nu ştia unde s-a înecat, nu a putut să ne indice locul. Şi am căutat sute de metri. Nu am reuşit să o găsim. Ulterior, trupul fetiţei a ieşit la suprafaţă, la 20 de kilometri distanţă, din cauza curentului. Noi am intrat în apă pe la kilometrul 207, iar ea a fost găsită pe la kilometrul 177, pe la unitatea de marină”, a mai spus plt. adj. Albu.
Prima misiune nu se uită niciodată
I-am întrebat dacă îşi mai amintesc prima misiune. Albu, Petrof şi Petcu au răspuns: “Da, e singura de care ne aducem aminte. Nu ne afectează, dar e prima misiune…”. Plt. adj. Albu: “Ne-a rămas întipărită în minte, am fost în aceeaşi formulă, toţi trei”. Plt. adj. Petrof a detaliat: “Din ce-mi amintesc, misiunea a fost în judeţ. Un copil de 12 ani, din Bacău, venise la un unchi, în localitatea Traianu. Unchiul său avea stupi pe marginea unui canal de irigaţii şi aşa au ajuns să meargă la pescuit. În timp ce pescuia, copilul a alunecat pe dalele canalului şi s-a înecat, din păcate”. “A rămas în mintea noastră, fiind prima intervenţie şi, mai ales că era vorba despre un copil… Intervenţiile cu copii sunt un pic mai dificile, pentru că am devenit şi noi părinţi, între timp, iar emoţiile sunt altfel”, a completat plt. maj. Petcu. Mai trebuie precizat că, după fiecare misiune în care cei trei scafandri recuperează din apă persoane înecate, aceştia merg la psihologul unităţii.
Un tractor căzut de pe bac, considerată cea mai periculoasă misiune
Am vrut să aflăm mai multe despre misiunile lor: cea mai periculoasă, cea mai lungă, cea mai uşoară…Astfel, la capitolul “cea mai periculoasă misiune”, cei trei pompieri-scafandri au menţionat un caz, petrecut în octombrie 2012, când un tractor a căzut de pe bac, în zona Stăncuţa. “Toate misiunile sunt periculoase, pentru că vorbim de adâncime, de curenţi…Dar cea mai periculoasă aş putea spune că a fost aceea când un tractor a căzut de pe bac, pe la Stăncuţa. Era înclinat într-o parte, iar în cabina tractorului era o persoană înecată”, a început să povestească Vasilică Petrof. A continuat colegul său Alexandru Petcu: “Ne gândeam ca, din cauza curentului, să nu cumva să se mişte tractorul şi să ne prindă sub el, în momentul în care intram în cabină sau căutam prin împrejurimi omul înecat. Era vizibilitate zero şi nu ştiam ce se întâmplă cu vehiculul”. Până la urmă, aşa cum ne-a povestit cel de-al treilea membru al echipei de scafandri, au reuşit să scoată la suprafaţă persoana înecată, dar şi tractorul.
Când a venit vorba despre un caz uşor, primul instinct al militarilor a fost să afirme că nu există misiuni uşoare, pentru că toate presupun riscuri, dar la fel de repede au convenit că ar exista unele uşoare…acelea fără victime! “Cele mai uşoare misiuni sunt cele fără victime. Spre exemplu, o maşină care, probabil, circula cu viteză, a ajuns într-un canal. Am fost solicitaţi să intervenim, să vedem dacă este cineva în apă. Acela a fost cel mai uşor caz, pentru că nu a fost nicio victimă, iar adâncimea apei era de 2 metri, se vedea maşina”, ne-a declarat plt. adj. Albu Dorinel. O altă misiune pe care şi-au amintit-o datează din acest an. Un martor a observat o căruţă cu cal pe marginea unui canal de irigaţii, dar nici urmă de căruţaş. Omul s-a speriat şi a sunat la 112, convins fiind că proprietarul atelajului s-a înecat în canalul de irigaţii. Autorităţile au intrat în alertă, iar scafandrii au fost chemaţi la faţa locului. “Când să ajungem acolo, a fost găsită persoana…era la bar! Toate rudele îl căutau”, a fost deznodământul misiunii, potrivit acestora. Dincolo de mobilizarea forţelor, întâmplarea poate fi trecută, într-o oarecare măsură, la capitolul celor uşoare, atâta timp cât nu vorbim de victime.
Cea mai lungă misiune a durat 13 zile
Însă cele mai lungi căutări sub apă au avut loc, în urmă cu mai mulţi ani, când debitul râului Buzău a crescut enorm, iar mai mulţi ciobani care se aflau într-o barcă şi încercau să traverseze de pe un mal pe altul, au fost suprinşi şi dărâmaţi în apă. “Cea mai lungă misiune a durat 13 zile, în urmă cu 5-6 ani, pe râul Buzău, când s-au înecat doi ciobani. Într-o barcă, se aflau 5 ciobani care intenţionau să traverseze râul. A crescut foarte mult şi foarte repede debitul Buzăului, iar barca s-a răsturnat. Trei s-au salvat cu ajutorul unor bidoane de brânză, iar ceilalţi doi s-au înecat. Am intervenit şi noi, a fost chemat şi elicopterul. Nu s-a putut intra deloc în râu atunci, în primă fază. Deja apa curgea cu crengi, era ca în maşina de spălat. Abia a doua, a treia zi s-a mai liniştit apa. A fost o căutare foarte lungă.”, ne-a spus Albu. “Dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii, nici noi nu intrăm în apă. Nu poţi intra în apă, dacă îţi este pusă viaţa în pericol. Ne interzice legea”, ne-a explicat pompierul Petrof. “Să nu facem două tragedii dintr-una”, l-a completat Albu.
Purtătorul de cuvânt al ISU Brăila, col. Ştefan Stoian, a intervenit şi el: “În momentul în care o persoană este în pericol, fie că a fost surprinsă de apă ori este victima unui incendiu, nu mai introduci în locul respectiv pe încă cineva, până în momentul în care nu ai certitudinea că nu există niciun pericol pentru salvator. Se intervine în momentul în care se întrunesc toate condiţiile de siguranţă pentru salvatori”.
Misiuni “la vecini”
Brăila este un judeţ “norocos” pentru că are o echipă completă de pompieri-scafandri, deoarece trebuie să precizăm că la intervenţii este nevoie de o echipă de trei membri. În momentul în care unul dintre ei este în concediu, echipa se completează cu scafandri din alte judeţe, fiind valabilă şi viceversa. Însă trebuie precizat că, la fel cum inspectoratul brăilean are scafandri şi dotările necesare performante pentru misiuni sub apă, există şi judeţe fără scafandri. Aşa se ajunge la situaţiile în care brăilenii noştri devin salvatori în alte ape. Printre judeţele în care au fost solicitaţi la misiuni amintim Tulcea, Bacău, Buzău, Vrancea, Galaţi, dar şi Constanţa, unde sunt detaşaţi pe timpul sezonului estival. Aflând aceste lucruri, o altă curiozitate care s-a născut în mintea noastră a fost să aflăm direct de la cei trei militari dacă misiunile din alte judeţe sunt diferite, având în vedere că nu cunosc atât de bine apa în care urmează să se scufunde, cum cunosc “orbeşte” Dunărea. Plt. adj. Vasilică Petrof ne-a declarat că “Se face o recunoaştere la faţa locului, noi decidem cum coborâm şi ne luăm toate măsurile de siguranţă”. Plt. adj. Albu Dorinel este cel care se ocupă de recunoaşterea la faţa locului aşa că, din nou, se aduce în discuţie cât de importantă este munca în echipă. “El este comandant de echipaj şi face recunoaşterea. Se duce pe malul Dunării, de exemplu, iar în timpul acesta, noi doi ne echipăm. Când se întoarce, ne înţelegem fără cuvinte, ne dăm seama imediat care este următoarea mişcare. Nu trebuie să ne mai zică”, şi-a continuat ideea militarul.
Sub apă, pe umeri cu presiunea mulţimii de pe mal
Un alt aspect pe care inclusiv col. Ştefan Stoian a dorit să-l lămurească a fost prezenţa ambulanţei la posibilele cazuri de înec, deoarece, de-a lungul timpului, au existat fel şi fel de oameni care se întrebau, ironic, de ce mai este necesară salvarea, dacă persoanele căutate sunt decedate. “Ambulanţa este prezentă pentru scafandri. Şi ei pot deveni victime. Sperăm să nu se întâmple niciodată treaba asta, dar ambulanţa trebuie să fie prezentă”, ne-a precizat purtătorul de cuvânt al ISU Brăila.
Alte echipaje ce sunt prezente la misiunile scafandrilor sunt cele ale Poliţiei şi Jandarmeriei. Uneori, familiile celor dispăruţi suportă cu greu timpul care se scurge până când este găsit trupul neînsufleţit. “Fizic, nu s-a luat nimeni de noi niciodată, dar unii ţipă să găsim mai repede persoana”, ne-a spus Petrof. “Pentru ei, două zile de căutări înseamnă enorm de mult, vă daţi seama prin ce momente trec acei oameni”, a adăugat Alexandru Petcu. “Sunt oameni şi suferă, trebuie să-i înţelegem şi pe ei, mai ales pe părinţii care-şi pierd copiii”, a completat Albu, dovedind, din nou, că sunt o echipă şi pe uscat, nu doar în apă.
În ciuda pericolului la care se expun cu fiecare misiune şi a emoţiilor la care-şi supun propriile familii, cei trei scafandri ar alege tot aceeaşi meserie, dacă li s-ar da posibilitatea să o ia de la zero în viaţă. Aceştia sunt salvatorii de sub apă ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Dunărea” al judeţului Brăila, cei care înving curenţii, cunosc secretele apelor, “văd” în întunericul Dunării şi îşi încheie misiunile în siguranţă: plt. adj. Vasilică Petrof, plt. adj. Albu Dorinel şi plt. maj. Petcu Alexandru!
Reportaj
Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru
• are 57 de ani, este bijutier și, de o viață, lucrează cu migală aurul și argintul, iar în timpul liber, adună uniforme care spun povești despre trecut • acum, Virgil Tudor schimbă atelierul cu sala de curs și bijuteriile cu monologurile: a fost admis la facultatea de teatru, acolo unde ajunge să împlinească un vis pe care l-a purtat cu el încă din copilărie
A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.
Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.
Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.
Nota 10 care nu a fost niciodată a lui
În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.
A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.
Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.
A găsit arta în aur și argint
În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.
Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.
”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.
Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.
Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor
Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.
Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.
Uniformele care au devenit povești
Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”
A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.
Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.
Primul platou de filmare
În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.
A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.
Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.
La 57 de ani, examenul
Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.
Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.
De la actor la scenarist
Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.
Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă
Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.
A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.
”Avionul încă zboară”
Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.
Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.
Reportaj
Oamenii timpurilor
• Brăila a respirat, în week-end, aerul unor epoci demult apuse, aduse în actualitate de participanții celei de-a șasea ediții a Festivalului Istoric ”Vladislav I” • pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu
Ploaia de duminică a încurcat planurile participanților la cea de-a șasea ediție a Festivalului Istoric ”Vladislav I”, care mai aveau de pus în scenă numeroase momente istorice din diferite epoci, de la daci și romani, până la războaiele mondiale ale secolului XX, trecând pe la călăreții stepelor, dresorii de șoimi sau Bizanțul din vremea lui Constantin cel Mare.
Brăilenii care au ajuns pe aleea centrală a Parcului Monument de-a lungul celor șase ani de când se desfășoară acest festival istoric în orașul nostru s-au obișnuit să vadă de aproape frânturi ale timpurilor de altădată aduse în fața lor de oameni pasionați până la ultima fibră de tot ce înseamnă istorie.
Oameni ce reușesc să treacă dincolo de rândurile scrise în manuale sau cărți de aventuri și să se plimbe pe culoarele timpului ca și cum sunt de atunci, nu de acum. Și fac asta în primul rând prin costumațiile care reproduc până la cele mai mici detalii veșmintele strămoșilor, de la straiele de zi cu zi, până la uniformele de luptă mai recente sau armurile vechi de sute, chiar mii de ani.
Din recuzită nu lipsesc armele care, de asemenea, impresionează prin acuratețea istorică. De la cele mai recente – pistoale, puști, mitraliere, toate autentice, așa cum au ieșit din fabrică, obținute din stocuri militare date la casat – până la cele specifice Evului Mediu sau Antichității, care cu greu mai pot fi găsite în starea originală.
Cele mai multe sunt reproduceri făcute cu mare migală, de armurieri sau meșteri fierari de nișă, puțini la număr și împrăștiați prin lumea largă, disponibili doar pentru cei cu adevărat pasionați, care află în timp cum să-i găsească și cum să fie acceptați în cercul lor restrâns. Iar armele ce pot fi văzute în festivalul de la Brăila sunt o dovadă în plus că majoritatea participanților ajunși aici fac parte din elita pasionaților de reenactment (reconstituiri istorice) din România!
Costumațiile și armele nu sunt suficiente, însă, dacă nu știi să le porți și să le folosești. Iar cei mai mulți dintre participanții festivalului istoric de la Brăila dovedesc de fiecare dată că hobby-ul lor pentru istorie nu s-a oprit doar la procurarea unei uniforme sau a unei armuri ci a mers până la învățarea cu acuratețe a stilurilor de luptă specifice epocii pe care o reprezintă fiecare.
Că sunt daci, romani, răzeși, otomani, dorobanți, mongoli, șoimari, nemți sau samurai etc, etc, fiecare dă tot ce poate pe ”câmpul de luptă”, atunci când joacă în scenetele pregătite pentru spectatori. Și de fiecare dată sunt răsplătiți cu aplauze.
Participanți mai vechi sau mai noi
La ediția de anul acesta a Festivalului Istoric au fost prezente 21 de asociații din toată țara, cu un total de câteva sute de participanți. Toți ar merita să fie prezentați cu nume și prenume pentru pasiunea și implicarea de care dau dovadă. Evident că nu avem cum să facem asta. Am vorbit, totuși, cu câțiva dintre ei, unii cu ”state vechi” în festivalul brăilean, alții veniți aici în premieră.
Constantin Lăpușneanu, vicepreședinte al Asociației ”Geto-Dacii din Moldova”, cu sediul în Iași, nu a ratat nicio ediție a festivalului de la Brăila. Și nici spectatorii nu îl pot rata, deoarece este ”dacul” cu cea mai mare prestanță, datorită staturii masive, a bărbii lungi și a costumației ce impresionează până la cele mai mici detalii. Îl personifică pe Decebal, iar regele dac ar fi, cu siguranță, mândru de un asemenea descendent. Ne-a spus că a făcut cu mâna lui cei 800 de solzi din alamă ai armurii sale de războinic dac.
”Cu posibilitățile tehnice de acum, am muncit câteva săptămâni numai pentru armura pe care o vedeți pe mine. E foarte complicat! Pe vremea dacilor, cred că cel puțin cinci luni lucra un meșter la o singură armură de genul acesta!”, ne-a explicat Constantin Lăpușneanu cum stă treaba cu costumația sa care reproduce atât de fidel un echipament de luptă de acum 2.000 de ani!
Dacă ”dacul” din Iași e prezent la Brăila încă de la prima ediție a festivalului istoric, pentru sibianul Lovasz Tibor anul acesta a fost prima participare. A venit aici, ca membru al grupului ”Societas Falconis”, cu o inedită demonstrație de vânătoare cu șoimi. De fapt, după cum ne-a explicat el, vânătoare e mult spus, deoarece în România este strict interzisă vânătoarea cu păsări de pradă. Din acest motiv, cei doi șoimi aduși la Brăila de Lovasz Tibor – femela Poca, în vârstă de 5 ani, și masculul Rick, 4 ani – sunt dresați să recunoască mănușa dresorului drept singura pradă pe care o atacă.
Chiar și așa, demonstrația făcută de șoimarul sibian a fost apreciată de spectatorii brăileni. Tibor ne-a mărturisit că i-a plăcut la Brăila și că la ediția de anul viitor intenționează să aducă ceva cu totul deosebit, mai exact un turnir de cavaleri specific Evului Mediu. Pasionat de reenactment, sibianul participă la multe evenimente de acest gen din străinătate. Acolo, organizatorii sunt foarte stricți în ceea ce privește respectarea epocilor istorice: armele, costumele, obiectele de uz zilnic trebuie să corespundă întocmai perioadei ce se vrea a fi reprodusă. O astfel de rigoare a fost adusă la Brăila de Tibor dar și de prietenul său, Andrei Prian, de la Asociația ”Istoria Vie” – Compania Dragonului, specialist în armele secolului XV.
”Și în acea perioadă, tehnologia evolua destul de repede, apăreau arme noi o dată la câțiva ani. Trebuie cunoștințe avansate ca să poți reproduce cu exactitate o armură sau o sabie specifică unui anumit deceniu din secolul XV. Cel puțin în ceea ce privește armurile, în România nu avem meșteri care să poată face așa ceva, le putem procura doar din străinătate. Pentru săbii, avem un un singur meșter, în Timișoara. Oricum, în acest domeniu, ca să poți găsi o piesă anume e nevoie de colaborări internaționale. Noi ținem legătura cu pasionați de pe toate continentele, Australia, SUA, inclusiv China”, ne-a spus Andrei Prian.
Lipițani și huțuli pentru ”călăreții stepelor”
Călăreții stepelor sunt o prezență constantă la Festivalul Istoric ”Vladislav I”. Aceștia sunt personificați de membrii și volutarii Asociației ”Vulturii din Țara Calatei”, din județul Sălaj. În fiecare an, sălăjenii vin la Brăila cu cai și călăreți iscusiți – bărbați dar și femei – care joacă rolul nomazilor din Antichitate sau din Evul Mediu.
Din lumea antică, ei îi personifică pe vechii sarmați, iar din Evul Mediu reproduc Hoarda de Aur – mongoli sau cumani. Șeful grupului, Ludovico De Martin, un sălăjean cu origini italiene, este medic veterinar de profesie, iar acasă, în satul Stana din județul Sălaj, crește 34 de cai, din rasele românești huțul și lipițan.
”Pentru mine și cei doi băieți ai mei, creșterea cailor și reconstituirile istorice reprezintă un stil de viață. Împreună cu amatorii și voluntarii care ne sunt alături, iarna ne ocupăm de partea de recuzită, din luna martie începem să exersăm luptele și demonstrațiile, iar din mai participăm la festivalurile unde suntem invitați. În restul timpului, facem agroturism și organizăm plimbări ecvestre. Din 34 de cai, 28 sunt încălecabili, iar 14 dintre aceștia pot fi duși la festivaluri”, ne-a explicat Ludovico De Martin.
De fiecare dată, călăreții din Sălaj fac spectacol cu demonstrațiile lor, fie că sunt în rol de sarmați, aliați ai dacilor, fie că sunt în rol de tătari, inamicii tradiționali ai răzeșilor și valahilor.
În ediția de anul acesta, Japonia Medievală a fost reprezentată pentru prima dată la festivalul istoric din Brăila. Chiar dacă nu prea au legătură directă cu istoria noastră națională, samuraii japonezi au fost prezentați ca inamici ai mongolilor, care au fost și inamicii noștri. Globalizarea se poate aplica, așadar, și Evului Mediu!
Dincolo de aceste amănunte, gălățeanul Theodor Balea, cel care a personificat un samurai, ne-a spus că a încercat prin această punte culturală să aducă ceva inedit, o pată de culoare, în festivalul brăilean. Cu siguranță i-a reușit, cel puțin în ceea ce privește costumația, dar și la demonstrația de luptă cu katana unde, împreună cu un coleg, a făcut un real spectacol.
Theodor a îmbrăcat un costum de samurai simplu, fără armură, dar și unul cu armură completă, reprodus până în cel mai mic detaliu și admirat de toată lumea. Foarte pasionat de istorie și de epoci demult apuse, gălățeanul a personificat la festivaluri și alte culturi. Având descendență poloneză pe linie paternă și macedoneană, pe linie maternă, el ne-a spus că deține și o uniformă completă de archebuzier polonez, dar și o costumație de luptător din armata lui Alexandru Macedon.
A ales, însă, să vină la Brăila cu costumația de samurai, pe care a reușit să și-o completeze, în timp, piesă cu piesă. Cea mai veche componentă este masca neagră de samurai, din 1750, restul pieselor fiind realizate în Japonia, dar de dată mai recentă, în perioada 1903 – 1933. Cert este că și acestea respectă, ”la virgulă”, autenticitatea costumției de samurai, care, așa cum și-a dorit pasionatul de istorie gălățean, chiar a fost o pată de culoare la actuala ediție a festivalului din Brăila!
Toate asociațiile participante
Cum spuneam, nu putem prezenta fiecare membru al fiecărei asociații prezente la festival. Putem, însă, să menționăm toate asociațiile care au participat la actuala ediție:
- Asociatia AKANTIA din Alba Iulia;
- Asociația Culturală ASTRA DOBROGEANĂ;
- Asociatia Culturala TOMIS;
- Asociația BISTRIȚA MEDIEVALĂ;
- Asociația CAVALERUL DANUBIAN (din Craiova);
- Asociația CASTRUM NOVIS (din Sibiu);
- CIMPOIERII DIN TRANSILVANIA;
- Asociația DANUBIANA GALAȚI;
- Asociatia FERDINAND I;
- Asociația GETO DACII DIN MOLDOVA (din Iași);
- Întreprinderea individuala LUDOVICO DE-MARTIN (Vulturii de la Calata);
- Asociația MERCENARII DIN ASSERCULIS;
- Asociația PALADINII DE TERRA MEDIES;
- PLANTA ROMANICA;
- Asociația REDESCOPERĂ ISTORIA;
- RO MILITARIA;
- Societatea Culturala Artistica de TINERET CONCRET;
- Asociația TINERETULUI ORTODOX Roman (din Târgu Neamț)-”Oștenii Mării Sale”;
- Asociația TRADIȚIA MILITARA (din București);
- Asociația „UN CONCEPT LUNA” (din Suceava);
- Asociația IGNIS VULTUS (din Iași);
- PFA Rozalia FALCONIS;
- Ordum Dacorum;
- Asociația Culturală PROILAVIA.
Au fost prezente și echipe reprezentante ale Armatei, Poliției, Jandarmeriei și Inspectoratului pentru Situații de Urgență.
CELE MAI CITITE
