Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru

A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.

Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.

Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.

Nota 10 care nu a fost niciodată a lui

În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.

A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.

Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.

A găsit arta în aur și argint

În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.

Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.

”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.

Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.

Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor

Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.

Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.

Uniformele care au devenit povești

Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”

A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.

Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.

Primul platou de filmare

În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.

A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.

Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.

La 57 de ani, examenul

Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.

Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.

De la actor la scenarist

Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.

Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă

Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.

A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.

”Avionul încă zboară”

Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.

Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.