Adaugă ca sursă preferată în Google

Am crescut cu poveşti despre Gulianca şi despre pământul ei atât de sărat încât nici corcoduşii nu reuşeau să-şi prindă rădăcinile. Cu poveşti despre islazul ei, verde crud până la sfârşitul lui mai, cât îşi lua seva din imensele troiene topite în grabă, ca mai apoi, până în toamnă, să înlemnească în brazde de galben arămiu şi alb de parcă ar fi fost cuprins deopotrivă de foc şi ninsoare. Cu poveşti care spuneau că, pe vatra satului, doar ici colo câte un salcâm sau frăsinel se trudea să facă umbră, în rest soarele dogoritor făcea legea. Viaţa începea dincolo de ultima casă, spre Ariciu, unde tot câmpul era acoperit de vii şi bostane. Atât putea să rodească pământul. Dar pentru copii era suficient, vara şi toamna lor însemnând joaca de la prepeleac, printre momâi (sperietori), într-un vacarm îngrozitor menit s-alunge graurii. Grâul şi porumbul se făceau departe, spre pădure, dincolo de cazemata cu doi craci şi fântâna lui Şchiopu’, pe locurile unde bolovanii mari, întorşi cu greu cu plugul, nu mai erau aşa copleşiţi de sare.
Şi totuşi, ţinutul acesta atât de singuratic şi arid era capabil de o minune: îngrăşa o iarbă unică în judeţ, în ţară, ba chiar pe continent. Pentru ea îndurau gulenii, iarna Crivăţul năprasnic, iar vara arşiţa mistuitoare. Căci iarba asta dădea laptelui un gust nemaiîntâlnit, iar brânzei, calităţi superioare. De fapt, pentru iarba asta s-au oprit aici, acum două-trei sute de ani, ciobanii ardeleni, plecaţi în pribegie pentru a scăpa de jugul austro-ungar. Pentru iarba asta s-au oprit aici şi moşii tatălui meu, neam de mocani din zona Sibiului, veniţi cu zecile în exod spre Balta Brăilei.
Ai mei, povestea tata, aşa cum îi povestise şi lui bâtul (bunic sau străbunic – noi îl foloseam pentru străbunic) au ajuns cu turmele aproape de Siret la sfârşit de vară. Gândul lor era să se îndrepte spre Baltă (Insula Mare). Au decis însă să facă aici un popas mai lung, erau sleiţi şi ei, şi copiii şi oile. Plouase recent, probabil la munte plouase straşnic, căci şi Buzoelul (pe atunci, Buzăul ieşea din albie, în zonă, pe trei braţe: unul pe la Gulianca, unul pe la Olăneasca şi unul pe la Ariciu) avea apă, iar Siretul revărsase şi umpluse o baltă, „botezată” mai târziu Puturosu’ (se întindea de la Corbu până la Gulianca, comuniştii au amenajat-o şi transformat-o în pescărie). Pe măsură ce treceau zilele şi mulgeau oile, au constat însă că laptele are un altfel de gust, iar brânză aşa bună nu mai mâncaseră niciodată, nici măcar în creierii Făgăraşilor. Aşa că, au săpat bordeie în pământ, pe care le-au acoperit cu stuf tăiat din belşug de pe Puturosu’, au strâns nutreţ, căci ploaia înviorase tot câmpul, şi au iernat. Şi nici c-au mai plecat. Mai apoi, ciobanii din Vrancea au început şi ei să se oprească aici, n-au mai coborât până în Baltă, şi uite aşa s-au format primele trei aşezări permanente: Gulianca, Ariciu şi Olăneasca. Aveau lut, aveau stuf, deci aveau cu ce-şi ridica adăposturi, din Balta Puturosu’ scoteau hodorogul (un coş mai înalt căruia îi tăiau fundul) plin cu peşte, iar oile dădeau lapte bun şi gras din abundenţă.
Când primele căruţe încărcate cu putinici (butoaie mici, din lemn) cu brânză au luat drumul Brăilei, piaţa a fost cucerită iremediabil de gustul ei fără cusur. Iar gustul acesta l-a determinat pe un armator grec să deschidă la marginea satului prima căşărie, în care brânza de Gulianca era produsă ca o delicatesă de lux. Grecul a dus faima caşului de oaie de la Gulianca în cele patru zări, vapoarele lui transportând, prin portul Brăila, întreaga producţie în afara ţării, principalii cumpărători fiind proprietarii marilor restaurante din Viena, Amsterdam, Paris şi Istanbul, ori de prin insulele greceşti. Războiul a pus capăt acestei frumoase aventuri. Despre grec, n-a mai aflat nimeni nimic niciodată.
Odată cu colectivizarea, oile ciobanilor au fost luate cu forţa la CAP, iar ei, majoritatea, inclusiv ai mei, au pornit într-un nou exod, de data aceasta spre oraşe, pentru a pune umărul la industrializarea României. Fostul CAP şi-a construit şi el propria căşărie, dar ce se întâmpla cu producţia, n-aş şti să vă spun. Cel mai probabil, ajungea pe mesele îmbelşugate ale potentaţilor epocii, căci, despre brânza de Gulianca nu s-a mai vorbit.
Până după revoluţie, când, dintr-o dată, pieţele brăilene au fost invadate de „brânza de Gulianca”, un caş care, din păcate, n-avea nicio legătură de gust cu ceea ce ştiam noi. Până-ntr-o zi când, nemaiputând să rabde, mama s-a dus la o fetişcană şi a întrebat-o:
De la Gulianca?
De la Gulianca, tanti.
Da’ de-a cui eşti tu, fată, că nu te cunosc…
Păi, să vedeţi, eu am oile la Latinu, dar vinde aşa bine dacă scrii că e brânză de Gulianca…
Deci, cumva, faima ei reuşise să răzbată prin cei 40 de ani de tăcere.
Şi nu numai la Brăila, aveam să aflu. Pe la mijlocul anilor ’90, numit la post în Ambasada României din Ankara, pe principiul ce ai lua cu tine dacă te-ai duce pe o insulă pustie, ceva care să te reprezinte, fratele meu a ales să ia o putinică cu brânză de Gulianca. Iar la recepţia de învestire, printre multele produse tradiţionale puse la dispoziţie de ambasadă, a strecurat, pe un colt de masă, discret, un platou. Invitaţii, diplomaţi ai tuturor ambasadelor din Ankara şi oficiali turci, au devorat-o pur şi simplu, brânza de Gulianca devenind vedeta serii. Ba chiar, unul dintre invitaţi, de loc din Atena, şi-a amintit o poveste auzită la bunici săi, cum că, înainte de război, vapoarele aduceau în Pireu, tocmai de la Brăila, cea mai bună brânză pe care ei, grecii, specialişti de altfel în domeniu, o mâncaseră vreodată. Dincolo de mit ori poveste însă, timp de 4 ani, cât fratele meu a stat la Ankara, brânza noastră a fost vedeta tuturor dineurilor şi recepţiilor din ambasadă, microbuzul care asigura aprovizionarea cu produse româneşti având întotdeauna un drum special până la Gulianca.
E de înţeles deci, de ce, la numai câţiva ani de la povestea aceasta, am descoperit-o cu mândrie pe lista cu produsele tradiţionale ce puteau fi supuse atestării, o listă care cuprindea 16 alimente cu specific local.
Drumul hârtiilor a fost însă lung şi extrem de anevoios, cel puţin pentru caşul gulenilor, care abia în octombrie anul trecut a reuşit să obţină statut de marcă înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci – OSIM.  Acum, urmează ca oierii din zonă (câţi or mai fi, căci, în ultimii 15 ani, pe seama unor politici absurde, care au descurajat oieritul, turmele s-au împuţinat dramatic) să se reunească într-o asociaţie şi să deschidă procedura pentru recunoaşterea statutului de produs tradiţional şi chiar brand european. Un statut de care se vor bucura însă, investitorii, căci numeri pe degetele de la o mână tinerii crescători locali, urmaşi ai mocanilor veniţi din inima Ardealului, care s-au „încăpăţânat” să rămână şi să crească oi în Gulianca.
Ştiu, o să spuneţi, toată povestea aceasta de mai sus nu prea respectă “reţeta” clasică a unui editorial. Aveţi perfectă dreptate. Doar că, de sâmbătă, de când m-am întors de la Gulianca, de la tradiţionalul deja festival al brânzei, mă frământă tot felul de gânduri.
Mi-a fost greu să accept, de exemplu, că, deşi era festivalul gulenilor, în spatele tarabelor care comercializau brânză nu era niciun gulean. Erau producători din Măxineni, din Salcia, din Ariciu, din Gulianca nici măcar unul. Mi-a fost greu să constat că, deşi am luat la rând toate tarabele şi am gustat din fiecare sortiment, în niciunul n-am regăsit gustul acela dumnezeiesc al caşului închegat de nea „Costandin” mocanu, cioban din Vrancea, care, vară de vară, păstrând tradiţia familiei, venea cu turma la Gulianca şi închega cea mai bună brânză dintre toţi mocanii. Cel puţin, tata, cioban chiabur, cu o turmă de vreo 350 de oi, aşa spunea. În primii ani de după revoluţie, când l-am cunoscut personal, chiar l-am întrebat care îi e secretul. A râs în barbă şi mi-a spus: „Păi, dacă e secret, taică, aşa tre’ să rămâie. Doar feciorilor mei o să-l spun”. Mai trăieşte sau nu nea Costandin, nu ştiu, mai vin sau nu feciorii lui pe islazul Gulencii, nici asta. Recomand însă liderilor asociaţiei să-i caute şi, într-un fel sau altul, să încerce să afle ingredientul misterios, căci, odată cu el vor afla şi adevăratul gust al brânzei care, înainte de război a cucerit elita Europei.
Ce mult am scris! Mă plec în faţa voastră şi vă cer iertare. E greu să-ţi numeri rândurile, când vrei, de fapt, să aduci un tribut. Căci eu asta cred că am vrut. Să aduc un tribut. În primul rând unui produs care, în perioada ante şi interbelică a dus faima Brăilei în toate colţurile lumii, adică peste tot pe unde ar fi putut ajunge un vapor plecat din portul Brăila. Un tribut primilor ciobani care s-au aşezat pe aceste locuri atât de sărate, şi care, în ciuda sărăciei şi naturii vitrege au reuşit, sute de ani, să păstreze vie o tradiţie. Un tribut ciobanilor „desciobănizaţi” forţat în timpul colectivizării şi care, indiferent pe unde i-a purtat soarta, în realitate nu s-au mai simţit nicicând acasă. Şi, nu în ultimul rând, un tribut urmaşilor lor, care, deşi, iată, s-au născut pe o mină de aur, au plecat deja în cel de-al treilea exod, împânzind Europa în căutarea unei bucăţi de pâine. Un exod în urma căruia a rămas un sat bătrân, aproape pustiu, în care până şi oile le numeri pe degete.
 
Aici gasiti prima parte a poveştii: Ia în bot, chiaburule!