După 10 ani, am întâlnit-o pe Laura Sachelarie în apartamentul ei, care seamănă mai mult cu un decor de pe o insulă exotică. Mobilier de bambus, împletituri tradiţionale din Mauritius, elemente decorative australiene peste tot. Nu lipsesc nici măştile de abanos, nici suliţele africane.
Refractară, de obicei, la ideea de interviu şi reţinută în a ieşi în spaţiul public, Laura Sachelarie n-a ezitat să-mi spună că-mi face o favoare, acceptând ca discuţia noastră, de data aceasta, să iasă dincolo de graniţele acestui apartament.
"Eu nu îmbătrânesc, consider doar că înaintez în vârstă"
- Aşadar, m-ai primit... Mi-ai spus că-mi faci o favoare!
- Exact, ţi-am făcut ţie o favoare, pentru că am fost prietene - nu? - chiar dacă ne-au despărţit în ultimul timp preocupările. Eu nu mai am niciun chef să dau interviuri, nu-mi face plăcere... Nu e un secret pentru tine faptul că nu am fost niciodată fan interviuri, motiv pentru care cei din presă nu m-au iertat! M-au pus la zid de câte ori au avut ocazia, dar asta nu m-a împiedicat să-mi văd de treaba mea, spre marea lor dezamăgire. Dar acum să vorbim... Îţi place aici?
- Îmi place! Ai rămas tot cu seducătoarele tale scenografii de apartament... am uitat că tu nu-ţi schimbi obiceiurile şi cafeaua... foarte tare. Îţi modifici, în schimb, look-ul, asta este plăcerea ta ferventă. Pot spune că, la tine, viziunea estetică marchează perioadele de viaţă, te redefineşte, e chiar un pas înainte asupra a ceea ce urmează să faci. Cu "exteriorul" stai foarte bine şi acum... şi pentru asta te-am admirat întotdeauna, la fel şi pentru partea profesională... şi asta ştii... Dar să le luăm pe rând... E un taifas.
- Te mai las pe tine puţin, eşti într-o poziţie favorizată! Mă cunoşti bine, sunt o adevărată avalanşă. Ştii că îmi place să vorbesc!
- Şi o faci cu umor. Sper că nu ţi-ai pierdut umorul...?!!!
- Dimpotrivă, chiar mi s-a accentuat cu trecerea anilor. Nu aşa se întâmplă?! Viaţă, ce vrei! Eu nu îmbătrânesc, consider doar că înaintez în vârstă. Acum serios... mă simt foarte bine, am multă poftă de viaţă şi de muncă, exact aşa cum m-ai cunoscut în urmă cu 20 de ani. Dar, spune tu...
- Bine...! Ştii că nu m-am acordat întotdeauna cu pofta ta "suculentă" de viaţă, cu excesul şi excesele tale de vitalitate... ne-am situat la poli oarecum opuşi ca viziune explozivă şi... demonstrativă. Dar extravaganţa are multe feţe, văzute şi nevăzute, care se atrag puternic între ele. Uită-te la noi două! Eu mai mult am "scris-o", ca să spun aşa... la extravaganţă mă refer... şi tu ai "trăit-o". Aveai vocaţie de VIP, asta-i sigur. Îţi place să te mai distrezi, Laura? Sau ai renunţat?
- Hm... Vocaţie! Da, am avut şi am, dar nu pentru a fi VIP, ci pentru profesia mea. Vedetismul nu mă caracterizează, nu se asortează cu personalitatea mea. Plus că acest termen este atât de greşit înţeles la noi, încât şi-a pierdut semnificaţia reală. Dar să revenim la distracţie. Bineînţeles că mă distrez, de câte ori am ocazia, timpul necesar şi un anturaj pe măsură. Distracţia face parte din viaţa mea, este o compensare a laturii profesionale. Înotul e un sport monoton, e un test de anduranţă chiar şi pentru cel care antrenează. Aşa că e normal să existe şi un altfel de consum de energie, nu?! Dar, stai, uite, sunt şi eu puţin artistă... ştii foarte bine, Modigliani, Picasso erau unii dintre împătimiţii nopţilor de petrecere...
"Regimul comunist le-a confiscat bunicilor mei toată averea, inclusiv bunurile personale"
- Chiar dacă toată lumea te-a văzut ca fiind o modernă prin definiţie, eu ştiu că nu-i aşa. Sau nu-i numai aşa. Ştiu că ai gusturi interbelice. Ce poţi să-mi spui despre femeia cu voaletă? Era feminitate acolo, în semiobscuritatea privirii, sau nu? E mai multă feminitate azi?
- Da... femeia cu voaletă! Vremuri demult apuse... Tocmai vorbim despre timpurile când femeia era cu adevărat femeie, sub toate aspectele: elegantă, rafinată, misterioasă, educată. Azi? Este doar vulgaritate şi ceva în plus, nedefinit, lipsit de personalitate
- Îţi cunosc multe din rochiile de seară care se înscriu pe această linie "de epocă" şi mai ştiu că, dincolo de faptul că asculţi tot ce înseamnă muzică bună, îţi plac şansonetele cântate de lăutari... Îţi mai plac, apoi, Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc... Vorbeşte-mi despre această latura a ta. De unde vine?
- Este o dulce "moştenire" de familie. E vorba de bunicii din partea tatălui meu, care acum nu mai sunt. Pompiliu Sachelarie, bunicul meu - tataia Pompi îi spuneam -, era un personaj boem şi bonom, foarte bogat, dar discret ca om, proprietar de fabrici, case şi terenuri în Brăila... ehei, vorbesc de anii 1935-1940, când Brăila era un oraş cosmopolit. Din păcate, regimul comunist le-a confiscat bunicilor mei toată averea, inclusiv bunurile personale: tablourile de colecţie, bijuteriile etc, până la a ajunge să fie chiriaşi în propria lor casă la un moment dat. Dar să mă întorc... Bunicul meu era un personaj interesant, un bărbat elegant care, sosind acasă cu trăsura, nu uita, după bunul obicei din epocă, coşul cu trandafiri pentru iubita lui soţie - Ecaterina Sachelarie. Bunica era şi ea o femeie deosebită. Alte maniere, altă viaţă, altă educaţie, alt simţ al valorii şi... al proprietăţii.
- Mai ai bani? Îţi place să duci o viaţă frumoasă, colorată, şi pentru asta îţi trebuie bani!
- Bani, da... Suficienţi cât să îmi schimb mereu look-ul! Glumesc... am o viaţă normală, nu-ţi imagina că mă duc cu vaporul până la Bazin. Urmez firul Dunării, dar mă duc cu maşina. Îmi place foarte mult să conduc. N-aş da carnetul de şofer pe niciun alt fel de carnet... Culmea, eu care nu-mi doream să şofez vreodată! Doar mă cunoşti, am circulat cu taxiul opt, nouă ani... Nu e un secret pentru nimeni.
- Erai o bucătăreasă excelentă. Chiar aşa, de unde ai moştenit înclinaţia spre savoir manger? Pentru că îţi place să mănânci rafinat.
- Da, este adevărat ce spui. Am colindat toată lumea şi am gustat din multe feluri de mâncare, dar rămân, totuşi, fidelă bucatelor tradiţionale româneşti, a celor pregătite de mama. Tânjesc şi după minunatele feluri pregătite de bunica mea, Elisabeta Macori, de data asta bunica mea dinspre mamă, o săsoaică sadea, de la Balta Sărată de lângă Oţelul Roşu. Era o artistă în bucătărie şi era întruchiparea bunătăţii. M-a crescut, m-a iubit... ea mă ducea la Bazin în fiecare zi, când eram copil. Vorbea puţin, dar emana o căldură sufletească pe care o simt şi acum. Am avut o copilărie frumoasă, cu oameni speciali în jurul meu. Personajul cel mai important, însă, din viaţa mea, este şi rămâne mama, o săsoaică opusă bunicii mele ca fel de a fi. Este omul care m-a ridicat de fiecare dată când eu nu am mai putut să "duc"... Mă gândesc, câteodată, dacă aş putea s-o păstrez lângă mine...
"Ca antrenor, eram unul atipic, din punctul multora de vedere"
- Eşti o femeie-model pentru zilele noastre. Ai o personalitate foarte puternică, care nu te lasă să rămâi pe loc. Te-ai descurcat singură, ai reuşit. Şi, totuşi, ai simţit vreodată că o să clachezi, fie în viaţa personală, fie în viaţa profesională? Mă refer, fireşte, la excepţia aceea...
- Au fost momente foarte grele pentru mine, dacă ne referim la reuşita mea profesională... foarte grele... Da, am simţit că pot claca în orice moment. Nu mi-e ruşine să recunosc. Eram foarte tânără, lucram într-un stres infernal, inuman chiar, cu multe piedici de peste tot, ce mai, un program de "legiune străină"! Ca antrenor, eram unul atipic, din punctul multora de vedere, făceam notă discordantă cu "ceilalţi". Munceam ca un cal de tracţiune, aveam şi păreri pe care - ca să vezi! - mi le exprimam liber, vehement, deci eram nesupusă şi niciodată umilă! Am mai scris şi istoria înotului românesc... Asta, deja, a fost prea mult! Pentru acei "ceilalţi", de mai sus! Pentru mine a fost exact ce mi-am propus şi nimic mai mult. Şi, conform superbei piese a lui Edith Piaf: non, je ne regrette rien!
- Foarte bine că ai făcut tu intrarea în partea a doua a discuţiei noastre. Despre Laura Sachelarie, antrenoarea, s-a scris o grămadă, dar despre femeia şi omul Laura mai puţin. De aceea am preferat să încep cu omul Laura. Dar să revenim... Ai primit medalii, titluri, onoruri şi multă "băgare în seamă", însă toate astea cât ai fost pe val. Acum s-a mai schimbat situaţia, ba, îndrăznesc să spun, te-au cam "îngropat". N-am mai auzit de tine prea multe. Ce faci acum? Cu ce te ocupi?
- Ha, ha, sunt foarte bine, din toate punctele de vedere, şi vreau să-ţi spun că eram îngropată, deja, din 2000. Dar am supravieţuit. Acum? Ce fac? Ce fac de-o viaţă. Antrenez şi aştept. Am doi sportivi pe care - vreau să cred - pot miza, însă, deocamdată, sunt în perioada de sclavie; perioada în care trebuie să muncesc şi să am răbdare. Poate fac un remember. Încerc, sper, lucrez, dau din gură şi din cronometru. Sunt îndrăgostită de munca mea şi, deci, n-aş găsi nimic mai bun de făcut.
- Toată lumea a uitat că eşti cea mai mare antrenoare de înot a tuturor timpurilor. Din păcate, multora li s-a pus antetul acesta definitoriu şi "divinitoriu". Dar în timp ce pentru unii este o preţiozitate şi un titlu gonflat, în ceea ce te priveşte este o realitate care nu poate fi supusă niciunui fel de subiectivism: ai adus, în premieră, înotului românesc, două medalii olimpice de aur şi nu se ştie când va mai fi egalată această performanţă. Cum ai reuşit?
- Am să folosesc un slogan comunist: Muncă! Sacrificiu! Voinţă! Determinare! Dar pe bune, nu cum făceau comuniştii. Dar trebuie să mai ştii un lucru: superperformanţa din 2000 a fost posibilă datorită unei simbioze incredibile între mine şi Diana Mocanu, pe care, fără nicio reţinere, o poţi numi o mare campioană. Ştii, lucrurile astea se întâmplă rar, foarte rar....
"Am vrut să mă simt ca Hemingway, numai că n-am vânat nimic!"
- Ai fost plecată în Mauritius, la 5 ani după Olimpiadă. Ce te-a determinat?
- Era alt moment din viaţa mea. Terminasem un capitol de 13 ani, şi-l terminasem bine, aşa că m-am gândit să mă "retrag" discret şi să-mi savurez liniştită activitatea şi reuşitele de până atunci. Unde? Pe o insulă, normal! Mauritius sau raiul pe pământ. Am simţit nevoia de o schimbare majoră şi m-am decis foarte rapid. Ca de obicei, nu? (Râde) Am vrut să mă simt ca Hemingway, numai că n-am vânat nimic! Mi-am reîncărcat bateriile... ca să pot "crea" în continuare... sportivi.
- Ai de gând să mai pleci undeva? Care va fi următoarea destinaţie?
- Următoarea destinaţie? Într-un alt moment al vieţii mele, poate... insulele Capului Verde! De ce acolo? Să fiu mai aproape de muzica Cesariei Evora, pe care o ador.
- Aş vrea să povesteşti puţin despre cum ţi-ai început activitatea, despre cum ai reuşit să închei acest "pact" cu performanţa, care a devenit foarte serios... Lumea poate nu ştie când începea, în ce consta şi când se termina o zi de muncă de-a ta.
- Hmmm... ştii ceva? Majoritatea oamenilor sunt pasionaţi de cancanuri, bârfe, nu de lucrurile simple şi deloc spectaculoase, plictisitoare chiar, care alcătuiesc viaţa unui om. Ziua mea de muncă adevărată a început într-o luni din 1990 şi s-a terminat cam prin 2003... Serios acum: începea la 5 a.m. şi... tot înainte!
- ... deci nu dintotdeauna ai avut maşină sau taxi la dispoziţie...
- Vremuri frumoase! Am mers cu tramvaiul, cu autobuzul 2, pe jos, iarna, când era zăpadă şi traficul oprit. Important era să ajung la Bazin, nu conta cu ce. A fost un alt episod din viaţa mea. Cum spuneam, sunt un om normal. Nu am fost şi nu mă consider VIP. Laura şi atât.
- Ai umblat mult. Ce personalităţi ai cunoscut?
- Da, am colindat ţări, am cunoscut oameni deosebiţi, culturi şi tradiţii diferite, bucătării de mare rafinament, muzică de toate genurile... Personalităţi? Multe... în special din lumea înotului de top mondial, elita... Apoi, preşedintele Emil Constantinescu, Nadia Comăneci, Crin Antonescu - era ministrul Tineretului şi Sportului în 2000 -, prinţul Albert de Monaco, Ion Ţiriac etc. Eu şi Forest Gump!
- Ai fost tu însăţi o înotătoare bună, dar... foarte capricioasă. Cel puţin aşa se spunea. Pentru încheiere, aş vrea să-ţi aminteşti: cum era adolescenta Laura?
- Aha, o etapă de început... Adolescenta Laura? Capricioasă, extravagantă, extrem de încăpăţânată, foarte spontană, poate prea spontană, rebelă, cu o personalitate greu de îngenunchiat şi poţi să mai adaugi aici şi alte "superlative" potrivite vârstei... Mama ştie!
- Şi acum o ultimă întrebare...De ce n-ai plecat din Brăila? Ce te-a reţinut aici?
- Am plecat mereu, dar am revenit... Cu drag, de fiecare dată! Iubesc Brăila, Dunărea, şi mă simt ataşată, într-un mod inexplicabil, de istoria, glorioasă până la un moment dat, a acestui oraş. Aici m-am născut, am crescut, aici e casa mea.
