De la acest zâmbet tâmp se poate iniţia o adevărată istoriografie a urâtului în societatea brăileană. Căci de urât şi urâciune vorbim aici. Zâmbetul îngălat şi moale al Simionescului este stema neabătută a "miliţienilor" de conştiinţă care au pus mâna pe Brăila după 23 august '44 şi nu i-au mai dat drumul nici acum.
M-am întrebat de multe ori: oare ce se ascunde în spatele acestui zâmbet tâmp? Răspunsul a căzut de fiecare dată ca o ghilotină: nimic! În spatele gesturilor moi, dezlânate, indecise, în spatele acelei priviri dezorientate şi inexpresive, în spatele acelui cap plecat cu falsă modestie, cu aerul acela de picoteală letală, putem găsi, în toată splendoarea lui, NIMICUL.
Acest suferind cronic de nimic, Aurel pe numele lui, decide o bună parte din soarta a câtorva sute de mii de oameni.
Citind interviul realizat de Marian Coman cu regizorul Radu Nichifor, m-am îngrozit la gândul că trăim într-o societate în care un asemenea om este "judecat" de unul ca Simionescu, adică de Nimicul de care vorbeam. M-am înspăimântat la ideea că "romanticul", "Sufletul. Puncte de veghere", "donquijotescul", "moartea", "viaţa", "sufletul", "vocaţia", "interioritatea" aduse firesc în discuţie de Radu Nichifor, ca elemente semnificative ale personalităţii umane, ar putea fi supuse "analizei" lui Simionescu, adică evaluării Nimicului.
Dragă Radu, a fost o vreme când din Nimic s-a făcut totul. Ştim amândoi cine a făcut asta, nu-i nevoie s-o scriem la gazetă. Acum trăim un alt timp, acela în care Nimicul vrea să dispară totul. De aceea - pentru că Nimicul nu pricepe, ci doar înghite nesăţios totul -, atunci când, printr-un miracol, tovarăşul primar îşi va depăşi condiţia cruntă şi va face un efort peste puterile lui, adică va sta de vorbă cu tine sau cu oameni asemeni ţie, tu să nu-i vorbeşti despre om, viaţă, moarte şi artă. Doar atât să-l întrebi: ce-i teatrul, stimate domn? Ştii ce-ţi va răspunde? Nimic. Îţi va zâmbi tâmp, atât!
