În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu excepţia crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul în 87 i.Hr., în Palestina această pedeapsă era aplicată doar de către autoritatea romană. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbrăcat de haine, biciuit şi obligat să parcurgă drumul până la locul execuţiei, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentinţa era pronunţată de către conducătorul provinciei într-un loc public.
Din Scriptură aflăm că după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rosteşte sentinţa. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Şi crucea.
Ajuns la locul execuţiei, braţul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de braţul vertical înfipt din timp în pământ, iar picioarele condamnatului puteau fi aşezate pe un scăunel de picioare, ceea ce uşura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi şi ţintuite fără sprijin, uşor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixa o scândură pe care era consemnată vina condamnatului, în cazul Domnului: “Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuţiei sau putea fi încredinţat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Iosif din Arimateea l-a coborât pe Domnul de pe Cruce şi l-a îngropat împreună cu Nicodim, în mormântul sau aflat într-o grădina din apropierea locului răstignirii.
Moartea a intrat în creaţie prin despărţirea omului de Dumnezeu. Din iubire faţă de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat şi a primit moartea de bună voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Astfel, Hristos întoarce rostul morţii. În loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viaţă, ea e folosită de El ca mijloc de biruire a ei, afirma părintele Dumitru Stăniloae. El a învins moartea nu numai pentru că a fost Dumnezeu, ci şi pentru că umanitatea Lui a fost fără de păcat.
Pentru Hristos moartea nu era inevitabilă, deoarece El fiind străin de păcat nu purta în Sine germenele morţii. Hristos nu moare de o moarte naturală, rezultat al unui proces ce culminează cu descompunerea fizică, nu este atins de vreo boală, ci primeşte moartea de bună voie. De aceea îndură moartea în toată grozăvia ei, moartea prin excelenţă.
Moartea suportată de Hristos naşte în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă, de încetare a alipirii egoiste şi pătimaşe la cele ale lumii şi de dăruirea voinţei Lui de a ne iubi unii pe alţii. Iar aceasta ne dă puterea de a birui şi noi moartea.
Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea în mod pasiv, ca pe o consecinţă a păcatului, Hristos a întâmpinat-o în stare de maximă concentrare spre a o birui. În canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se cântă: “Prăznuim omorârea morţii”.
Din Sfintele Evanghelii aflăm că în momentul în care Hristos Şi-a dat duhul, s-a arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi multe trupuri ale celor adormiţi au inviat.
De teamă ca trupurile celor osândiţi să nu rămână pe cruce şi a doua zi, când se prăznuiau Paştile, iudeii cer permisiunea lui Pilat să se zdrobească fluierele picioarelor osândiţilor şi apoi să fie coborâţi de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grăbi moartea celor răstigniţi. După ce primesc acordul de la Pilat, ostaşii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece aceştia încă nu muriseră. Când au venit însă la Hristos, au constatat ca El murise şi atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi îndată a ţâşnit sânge şi apă.
Iosif din Arimateea şi cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, Îl ung cu aromate şi Îl înfăşoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel, întru totul datina iudaică a înmormântării.
Evanghelistul Matei spune că mormantul în care Hristos a fost pus aparţinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam că era “un mormant nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormântului în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad şi nici Învierea lui lisus, urmată de răspândirea noii credinţe.
Mormântul lui Hristos râmâne gol. Nu mai este cum spunem noi “locaş de veci”. Acest mormânt ne vesteşte că şi mormintele noastre vor rămâne goale.
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormantare.
Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoţii ajutaţi de credincioşi simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne până la Înălţare. Punerea pe Sfânta Masă reprezintă punerea Domnului în mormânt.
