• evenimentul va avea loc miercuri, 21 iunie, ora 17.00, în Sala „Regele Ferdinand I și Regina Maria” a Muzeului Brăilei „Carol I” • apărut la Editura Paideia, volumul va fi prezentat de Gilda Monica Bularda, dr. Viorel Coman, dr. Valentin Popa și preotul Traian Mazăre
După „Strada Brașoveni - poker, murături și vin” și „Ultimele trei vacanțe” - apărute în iunie, respectiv decembrie 2022 -, inginerul Vasile Munteniță își lansează, iată, cel de-al treilea volum de proză. Este vorba de volumul „Undeva sub cer”, apărut la Editura Paideia și aflat, deja, în Librăriile Humanitas din toată țara. Cei care o vor și cu autograf sunt invitați miercuri, 21 iunie, la ora 17.00, la sediul central al Muzeului Brăilei „Carol I” (Sala Regele Ferdinand I și Regina Maria”), din Piața Traian nr. 3. Demn de reamintit este faptul că banii obținuți din vânzarea cărții „Ultimele trei vacanțe” - a cărei lansare a avut loc la Palatul Lyra - în decembrie 2022 - au ajuns la Bogdi, băiețelul aflat în dificultate.
Redăm mai jos un fragment din volumul „Undeva sub cer”, care va fi lansat miercuri, 21 iunie.
„Undeva sub cer”
Cartea I - Neculai
Fragment:
„Când s-au apropiat de locul acela ce se chema Rubla, se vedeau de departe grupurile de soldați și milițieni care forfoteau pe câmp. Soarele se ridicase binișor pe cer, iar o adiere a austrului mai răscolea, pe ici pe colo, colbul iscat de copitele cailor sau de roțile camioanelor, care încărcau cu un duruit enervant, toată atmosfera aceea aproape sinistră.
Mașina a oprit la o oarecare distanță de un grup de ofițeri de armată și de miliție, în care, de departe, se distingea ca fiind cel mai mare în grad, un locotenent-colonel de securitate. Pașcău sări din GAZ, își trase nițel vestonul pe sub centură și, apropiindu-se de colonel, luă poziția de drepți și i se adresă:
- Să trăiți, tovarășe colonel! Sunt maiorul Pașcău. Pașcău Andriușca, de la miliția Brăila! Permiteți să rapor...
Colonelul îl opri făcându-i cam scârbit un semn cu mâna, ca și când i-ar fi zis să stea deoparte, după care se întoarse cu spatele la el, continuându-și discuția cu ceilalți.
Neculai coborâse și el din mașină, dar nu se apropiase prea mult de grupul de ofițeri. Auzindu-l însă pe fostul Brabete prezentându-se, înjură în gând: „’tu-ți pasca mă-tii de parșiv ticălos! ți-ai luat și nume rusesc, să te dai bine cu toți”.
Cei doi soldați cu care veniseră, așa după cum le ordonase încă înainte de a ajunge acolo, îl încadrau pe Pașcău de-a stânga și de-a dreapta cu puștile pe umăr.
Neculai, împreună cu Stancu, plecă să vadă ce se petrece în câmpul ăla înțesat deja cu căruțe, soldați, milițieni și camioane, printre care se foiau, parcă fără vreun rost anume, mulți dintre deportații care sosiseră încă din noaptea ce trecuse sau poate chiar cu câteva zile mai înainte.
Oamenii aceia toți, femeile gravide, bătrânii, bolnavii, copiii, fuseseră îmbarcați în vagoane de vite și aduși acolo în Câmpia Bărăganului, pe câmpul acela arid, neprimitor și al nimănui, de la Rubla.
După un drum lung cu trenul sau cu camioanele, care durase poate mai bine de două săptămâni, fuseseră debarcați în câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească. Aici primiseră ordin să-și ridice case și să-și ducă pe mai departe traiul, fără să aibă vreun reper de timp și nici vreo speranță de întoarcere.
Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă, pe care era scris numărul de casă. Locurile pentru case, marcate cu țăruși, au fost repartizate pe etnii. Se făcuseră sectoare pentru nemți, pentru bănățeni, pentru bucovineni, machedoni, sârbi și români.
Fiecare familie primise paie pentru chirpici, uși și ferestre și trebuia să se apuce de treabă imediat și fără nici o zăbavă, să-și înfiripeze gospodăriile.
Trecuse câteva ore bune de când erau printre acei oropsiți ai sorții, blestemați să-și ducă zilele în acea pustietate.
- Uite, Nicule, îl făcu atent Stancu. Se vede venind un alt convoi.
Un șir de căruțe și multe grupuri de oameni mergând pe jos, însoțiți de un nor de praf ce părea că se rostogolește spre ei, veneau dinspre Însurăței. Erau cei care fuseseră aduși cu trenul până în gară la Cioara. Alții fuseseră coborâți din trenuri
și transbordați în căruțe și în camioane la Dudești. Când s-au mai apropiat, păreau a fi un convoi de nomazi lăieți care umblă cu corturile sau poate chiar un cortegiu funerar.
Un alt convoi, care venea poate tocmai de la Urleasca sau de la Ianca, unde îi coborâseră din vagoanele de marfă, în care fuseseră aduși până acolo, „Era format din care, căruțe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearșafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele și tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau rațe, gâște, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriați când la soldați, când la oamenii care țipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriați care se uitau de după garduri.”
O femeie ținea în brațe o fetiță și îi dădea să sugă. Se născuse, după cum zicea ea, cu două zile înainte de a fi plecat în pribegie.
Un bărbat, destul de vânjos și bine făcut, dar puțin cam adus de spate, prăfuit și neras, cu părul vâlvoi și ochii limpezi, după ce cu greu coborî din căruță, își îndoi genunchii de câteva ori să și-i dezmorțească și, făcându-și o cruce mare cu fața către răsărit, zise cu vocea-i groasă și puternică:
- Mulțumesc, Doamne, Ție, că măcar nu ne-ai dus tocmai în Siberia!
Neculai privi către o familie cu mai mulți copii, care stăteau înghesuiți unul într-altul în apropiere. Citea pe fețele părinților disperarea și neputința de a-i ocroti și adăposti pe cei mici de arșița zilei.
Toți cei patru copii plângeau. Unii cereau apă, altora le era foame, iar cei mai mari plângeau probabil de mila celor mici sau chiar de mila lor.
Lacrimile care li se scurgeau pe obrăjori transformase praful de pe fețișoarele lor într-o pastă neagră ce le schimonosise înfățișarea. Femeia plângea și ea chircită lângă maldărul de bolbotine pe care doar ce le descărcase din căruța care îi adusese până acolo.
În mintea lui Neculai un mit, construit cu multă chibzuință, pricepere, abnegație și avânt revoluționar, de către toți cei cu care, într-un fel sau altul, se intersectase până atunci pe la instrucții, pe la învățământul politico-ideologic, dar și în alte discuții particulare, căzuse brusc și definitiv.
Era mitul dușmanilor țării și al reacționarilor criminali, care voiau răul clasei muncitoare și al țărănimii românești. I s-au șters în momentul acela din minte toate înfățișările înspăimântătoare ale acestui așa-zis „dușman nemilos”, care mai la început ar fi putut să fie un rus cât o dihanie feroce, care mânca găinile țăranului român cu pene cu tot. Mai apoi, ar fi putut să fie un neamț sau chiar un american, care, ca o mașină
ucigătoare, greu de oprit și de alungat, călca precum un Guliver, peste pământul scump al țărișoarei noastre, strivind sub greutatea cizmei imperialiste, mormintele eroilor martiri.
Mai avea în minte și alte imagini, una mai înfiorătoare decât alta, care ar fi putut ilustra foarte fidel ceea ce credea el că reprezintă cu adevărat „dușmanul țării”.
- Ia uită-te și tu, măi Stănică, la copiii ăștia, dar și la părinții lor! îl îndemnă el pe cel ce-l însoțea. Aduce, mă, vreunul din ei, cu tot ce ți-ai închipuit tu vreodată despre „dușmanii poporului”? Pe care din ei, mă, îl crezi tu cel mai periculos?
Stancu nu îi răspunse.
Stătea nemișcat pe vine, cu capul în jos, scormonind ceva în pământul uscat cu un țăruș, căzut poate din vreo căruță.
Neculai se apropie de femeia ce își cuprinsese cu mâinile copiii strânși în jurul ei și îi întinse sticla cu apă pe care o luase cu el de dimineață. Femeia îl privi neîncrezătoare, schiță un zâmbet chinuit și luă sticla, pe care o duse imediat la gura celui mai mic dintre țânci. La fel făcu și pentru ceilalți, având grijă ca niciunul din ei să nu bea prea mult, ca nu cumva să se golească toată sticla. După ce băuse și ultimul copil, dădu să i-o înapoieze lui Neculai.
- Ține-o... păstreaz-o... dumneata și... dă-le la copii... abia reuși el să bâiguie.
Un nod în gât îl făcu să-și piardă glasul, ba chiar îl făcu să se fâstâcească binișor și nu putea în nici un chip să-și revină.
Tatăl copiilor se apropie de el și îi spuse șoptit:
- Mulțumim! Mulțumim mult! nu trebuia să...
Privindu-l, Neculai văzu pe fața lui un zâmbet trist și îi citi, dar, mai ales, îi simți cu durere și vinovăție, ura imensă din fundul ochilor.
Omul acela avea tot dreptul să-l urască (...)”.
