Joi, 10 august, o noua amenintare terorista a socat lumea occidentala. Incapatinarea unui grup de a ii elimina pe toti aceia care nu au aceeasi viziune asupra lumii ca a lor a produs, din nou, haos intr-un sistem care e departe de a merge ca uns. Teama de cel de linga noi, care nu e ca noi, teama de a coexista intr-o lume a diferentelor, pentru ca nu sintem siguri ca viziunea noastra asupra realitatii e cea corecta ne impinge, se pare, spre crima. Nu vrem sa stim ca sint altii undeva in lume care nu ne impartasesc ideile. Ce facem pentru a-i convinge ca noi detinem adevarul absolut? Ii eliminam.
Se vorbeste din ce in ce mai mult despre stupiditatea conceptului de corectitudine politica. Intelectuali sau ne-intelectuali, mai mult sau mai putin rasati, se pling de diversele aspecte ale punerii in practica a mult-blamatului concept. "Nu mai putem sa spunem “Craciun Fericit!” in public", striga de ici, de colo, grupurile crestine. "Au ajuns muierile sa conduca lumea!", se bat cu pumnul lor macho in piepturi misoginii. "Nu mai avem voie sa-l veneram pe Eminescu ca pe un poet national ce se afla!", isi depling soarta nationalistii. Ceea ce uitam cu desavirsire este faptul ca ideea in sine, ca toate ideile, nu a fost rea. Relansata in preajma anilor ’80, in ideea acceptarii unui spectru larg de concepte, ideologii si viziuni asupra lumii, indiferent de religie, sex, culoare a pielii sau etnie, PC (political correctness) a fost impinsa la limite absurde de politica sistemului statal american. Cei care se pling de nefastele influente ale conceptului astazi, nu au, probabil, nici idee, de ce a fost el necesar intr-o agitata lume a intolerantei. PC a revenit pe scena dialogului social cu un scop bine determinat - acel de a ne invata sa ne respectam unii pe altii si sa ne acceptam intr-o lume a diferentelor ideologice. Ca am fost indeajuns de timpi sa il transformam intr-o unealta odioasa de excludere, nu e decit vina limitelor noastre ca fiinte umane. Ca si cu alte idei si concepte, am uitat unde trebuie sa tragem linia. Am uitat cum sa fim echilibrati si am transformat si corectitudinea politica intr-o expresie a extremismului.
Ca avem nevoie de PC o demonstreaza tinarul nostru secol in care intoleranta e la loc de cinste. Ne straduim din rasputeri sa ii eliminam (pe cit posibil in chinuri groaznice) pe cei care nu sint cu/ca noi. Sarim, iata-ne, cu intelectuali sau ne- cu tot, din lac in put, si, in loc sa gasim linia de mijloc, pina la care toate aceste isme sint benefice, ne intoarcem la rasism, anti-feminism, iredentism si nationalism. Iar intr-o tara ca a noastra, in care oricum ii scuipam pe stadioane pe jucatorii de fotbal de culoare (asta ca sa nu mai amintesc de rasismul anti-romani, care e aproape generalizat), la feminism ne uitam, indiferent de sexul caruia ii apartinem, superior si piezis, iar in homosexuali aruncam cu oua clocite, sprijinirea de catre liderii de opinie a acelor isme negative nu e numai o dovada de inconstienta, ci e pur si simplu inutila.
Se vorbeste din ce in ce mai mult despre stupiditatea conceptului de corectitudine politica. Intelectuali sau ne-intelectuali, mai mult sau mai putin rasati, se pling de diversele aspecte ale punerii in practica a mult-blamatului concept. "Nu mai putem sa spunem “Craciun Fericit!” in public", striga de ici, de colo, grupurile crestine. "Au ajuns muierile sa conduca lumea!", se bat cu pumnul lor macho in piepturi misoginii. "Nu mai avem voie sa-l veneram pe Eminescu ca pe un poet national ce se afla!", isi depling soarta nationalistii. Ceea ce uitam cu desavirsire este faptul ca ideea in sine, ca toate ideile, nu a fost rea. Relansata in preajma anilor ’80, in ideea acceptarii unui spectru larg de concepte, ideologii si viziuni asupra lumii, indiferent de religie, sex, culoare a pielii sau etnie, PC (political correctness) a fost impinsa la limite absurde de politica sistemului statal american. Cei care se pling de nefastele influente ale conceptului astazi, nu au, probabil, nici idee, de ce a fost el necesar intr-o agitata lume a intolerantei. PC a revenit pe scena dialogului social cu un scop bine determinat - acel de a ne invata sa ne respectam unii pe altii si sa ne acceptam intr-o lume a diferentelor ideologice. Ca am fost indeajuns de timpi sa il transformam intr-o unealta odioasa de excludere, nu e decit vina limitelor noastre ca fiinte umane. Ca si cu alte idei si concepte, am uitat unde trebuie sa tragem linia. Am uitat cum sa fim echilibrati si am transformat si corectitudinea politica intr-o expresie a extremismului.
Ca avem nevoie de PC o demonstreaza tinarul nostru secol in care intoleranta e la loc de cinste. Ne straduim din rasputeri sa ii eliminam (pe cit posibil in chinuri groaznice) pe cei care nu sint cu/ca noi. Sarim, iata-ne, cu intelectuali sau ne- cu tot, din lac in put, si, in loc sa gasim linia de mijloc, pina la care toate aceste isme sint benefice, ne intoarcem la rasism, anti-feminism, iredentism si nationalism. Iar intr-o tara ca a noastra, in care oricum ii scuipam pe stadioane pe jucatorii de fotbal de culoare (asta ca sa nu mai amintesc de rasismul anti-romani, care e aproape generalizat), la feminism ne uitam, indiferent de sexul caruia ii apartinem, superior si piezis, iar in homosexuali aruncam cu oua clocite, sprijinirea de catre liderii de opinie a acelor isme negative nu e numai o dovada de inconstienta, ci e pur si simplu inutila.
