Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.
Am fost fascinat de natură de când eram mic și am început prin a merge cu tata la pescuit pe malul Dunării. Nu aveam mai mult de șase-șapte ani. Îmi amintesc diminețile de vară când ne trezea pe la ora șase și ne făcuse nouă câte un băț cu care încercam să pescuim. Vă dați seama că nu putea să fie atent la pește din cauza noastră. Uneori, când avea mai mult timp, ne ducea la pescuit pe canalul Corotișca și recunosc că acolo am fost uimit de păsările de apă, de nuferi și de tot ce însemna acea baltă. Era o lume mare, nouă pentru mine și încercam să fiu atent la pescuit dar și la natură pentru că totul era frumos, de un verde crud unic. Atunci treceam Dunărea cu barcagii profesioniști, exista un loc pe malul Dunării, la începutul falezei, unde acostau câțiva barcagii și strigau haios „Haideți să vă trec pe lumea cealaltă!”, asta mă amuza cel mai mult. Puteai ajunge și la Restaurantul Corotișca cu un băculeț tras de o șalupă dar și cu o șalupă de mici dimensiuni. Treceam, uneori, cu bacul la Ghecet unde existau câteva locuri frumoase de pescuit, cu peisaje unice, iar pentru cunoscători o să amintesc doar de balta Piatra Fetii.
Au trecut anii și, târziu, pe la 17 ani am avut ocazia să cumpărăm o barcă. A fost porția noastră de libertate, eram mari, puteam merge prin bălți, stăteam noaptea la foc, pește prindeam, dar nu mereu. Nu ăsta era motivul pentru care voiam să stăm în natură, ne plăcea acea atmosferă, cu broscuțele ținând un concert toată noaptea, cu focul pe care frigeam câțiva pești, cu felul în care rezistam eroic la mușcăturile de țânțari. Un prieten grec ne spunea că guvizii fripți pe tablă, cu multă sare, zici că sunt pufuleți. Învățasem să înotăm, aveam liber de la tata care a stat și ne-a privit de pe mal și și-a dat seama că ne descurcăm cu Dunărea. Atunci făceam primele schimburi în natură, mergeam la pescuit, nu prindeam noi pește mult dar mergeam cu ceea ce prindeam la fosta fabrică de napolitane de pe Vadul Schelei și schimbam la geam peștele pe napolitane. Nici nu știți ce ne plăcea acest lucru!
Ceea ce vă pot spune, legat de Dunăre, este faptul că am respectat forța și măreția ei, niciodată nu am subestimat acest fluviu, am știut că este mai puternic decât noi, oamenii.
Au trecut anii și natura a fost și este în sufletul meu. Primul loc de muncă a fost legat de natură, acolo am petrecut 18 ani și am avut șansa să merg în natură și să petrec multe zile studiind biodiversitatea, de data aceasta la un alt nivel. Am mers în zone noi pentru mine, am luat contact pentru prima dată cu Balta Mică a Brăilei și recunosc că am fost fascinat de acele locuri unice din județul nostru. Ajunsesem să putem admira păsările de baltă de la distanțe foarte mici, camuflați în barcă și așteptând cu orele să le vedem măcar zece secunde de la trei metri. Am reușit să cunosc un grup ce se ocupa cu studiul păsărilor și așa am fost pentru prima dată într-o tabără de inelare, undeva la Histria. Era ceva nou, să vezi oameni de diferite vârste, mânați de aceeași pasiune pentru păsări. Erau adulți ce aveau și peste 65 de ani dar și copii de doi-trei ani, erau membrii Societății Ornitologice Române și eram undeva prin anul 2000. Am hotărât să mă alătur acestui grup pentru că am observat atâta pasiune cât nu poți vedea la multe alte grupuri. De atunci am rămas alături de ei și am făcut voluntariat pe partea aceasta de biodiversitate.
Balta Brăilei, atât cât mai este ea în zilele noastre, are un potențial turistic uriaș, la fel ca multe alte locuri frumoase din județ. Ajung și acum în Bălțile Brăilei și locurile au rămas aproape la fel ca cum 45 de ani, nu s-au modificat mult ca aspect, doar poate faptul că atunci era lume mai multă la iarbă verde, iar acum zona este aproape pustie sau faptul că orice canal ce avea legătură cu Dunărea era îngrijit și ținea apă tot timpul anului. În perioada copilăriei nu am văzut niciodată aceste bălți fără apă. Acum canalele s-au colmatat și bălțile sunt secate, singurele momente când mai poți vedea apă, păsări multe, pește, șerpi, țestoase de apă este în perioada primăverii, apoi seceta pune stăpânire pe zonă și poți vedea alte tipuri de habitate, alte peisaje, diferite de cele din perioada cu apă. Canalul Corotișca este o amintire doar pentru noi cei care avem peste 40 de ani, în rest nimeni nu mai știe nimic de podul de la dig, de restaurantul ce era o locație unică pentru cei ce doreau să petreacă câteva ore la un restaurant situat pe malul bălții, să mănânce un meniu din pește proaspăt și să bea o bere rece.
Nimic din ceea ce era acea lume sălbatică care ne fascina în Bălțile Brăilei nu s-a schimbat și poate că este mai bine așa pentru biodiversitate cu toate că potențialul turistic merită fructificat.
Am scris aceste rânduri în speranța că poate reușesc să vă fac să fugiți câteva ore din fața televizorului, să puteți admira Dunărea sau, de ce nu, Bălțile Brăilei, mai ales că există acum și tururi operate de Administrația Parcului Natural Balta Mică a Brăilei.
Știu că există iubitori de drumeții în natură și de aceea încerc să vă atrag și către alte locuri mai puțin vizitate din județul nostru, dar care oferă un spectacol ornitologic unic sau doar câteva ore de liniște.
