Nu fac parte dintre cei care idealizeaza o tara sau alta, un sistem politic sau altul, o societate sau alta. Nu sint de parere ca "e mai bine in tara X decit in tara Y", sau ca ""poporul X e mai prost decit poporul Y". Nu imi plac generalizarile si m-am obisnuit sa fiu precaut cind vine vorba sa fac judecati de valoare.
Ma lupt, insa, ca fiecare dintre noi, cu prejudecati si preconceptii ale caror origini nici nu le mai pot decela. Printre ele, una care mi-a fost in mod fenomenal infirmata de curind, este cea care zice ca americanii sint individualisti si ca nu le pasa de cei din jur. O auzi nu numai in cadrul comunitatilor de straini din Statele Unite (est-europenii si asiaticii fiind cei mai vehementi exponenti ai acestei critici), dar pina si americanii recunosc ca cei mai multi dintre ei prefera sa nu se implice in viata altuia. Fiecare are, desigur, motivele lui. Unul nu vrea, de exemplu, sa ofere ajutor cuiva aflat la anaghie pentru ca nu vrea sa il faca pe acela sa se simta jignit (a nu fi in stare sa te extragi singur dintr-o situatie dificila este motiv de rusine aici). Altul se gindeste ca nu are el nici un drept sa se bage acolo unde nu-i fierbe oala. Altuia pur si simplu nu ii pasa.
Ei bine, trebuie spus ca, in general, nu trebuie sa te astepti la cineva sa iti sara in ajutor in America. Lumea nu se opreste sa te intrebe daca ti-e bine cind ti se face rau pe strada. Nimeni nu te ajuta sa duci o sacosa daca esti in virsta. Dar asta e situatia in general. Ca pe peste tot in lume, oameni care sa sara la nevoie pentru un semen de al lor se gasesc si aici. Iar exceptiile sint cu atit mai dulci si mai placute cu cit nu le astepti.
Am sa va dau exemplul care a avut darul de-a mi schimba parerea despre prejudecata ca (toti) americanii sint individualisti. Acum zece zile am fost in vizita la o cunostinta de-a sotiei mele, intr-o suburbie la sud de Chicago. Am ajuns acasa tirziu, simbata seara, si, in mod natural, nu am gasit parcare in fata cladirii in care locuim. Am parcat la vreo doua strazi mai jos. Patru zile mai tirziu, a trebuit sa mergem undeva cu masina, dar am remarcat cu stupoare ca eram ingropati in gheata de cam un metru grosime. Aici e iarna napraznica si o teava de apa se sparsese peste noapte, iar apa inghetase in jurul masinii noastre. Timp de o saptamina am facut tot ce am putut pentru a ne scoate masina din capcana de gheata. Frigul s-a mai inmuiat, noi am tot spart putin cite putin la gheata, dar... nimic. Si, bineinteles, de fiecare data cind petreceam cite doua ore pe linga masina si toti trecatorii se faceau ca nu ne vad ii aminteam sotiei mele ca americanii sint individualisti.
Joi, insa, aveam sa regret cele spuse. Frigul se inmuiase bine, iar covorul de gheata incepuse sa cedeze. M-am apucat plin de speranta sa sparg gheata din jurul cauciucurilor cu un ciocanel, singura unealta la indemina. La un moment dat, cineva m-a indemnat sa bat la usa unei case de alaturi si sa le cer ajutorul celor din casa. Am crezut ca e o gluma, dar femeia a insistat. Casa era a ei, iar sotul si cumnatul ei ma puteau impinge. Cei doi au iesit afara si dupa ce au constatat in ce situatie eram s-au intors inarmati cu un tirnacop, doua hirlete sanatoase si un baros. Am spart toti trei la gheata timp de o ora. Desi am facut progres, masina nu s-a lasat clintita. Michael si Jerome au trebuit sa plece, dar mi-au lasat uneltele. Am continuat singur pina cind am reusit sa misc putin rotile.
Extenuat, dupa mai bine de doua ore incepusem sa ma resemnez cu gindul ca nu vom aveam masina pina la primavara. Si atunci o a treia persoana s-a oprit sa ma ajute. Sofer de meserie, respectivul s-a asezat el la volan si-a inceput sa miste rotile in fata si-n spate, la dreapta si la stinga pina cind masina a iesit, in fine, din capcana de gheata. Trei persoane care nu m-au vazut in viata lor si care nu asteptau nici un fel de recompensa si-au sacrificat timpul pentru a ajuta un necunoscut. Si poate ca in Romania povestea in sine nu pare in nici un fel speciala. Dar pe mine unul m-a convins, o data in plus, sa fiu cumpatat cu generalizarile. (www.geocities.com/georgesipos).
Ma lupt, insa, ca fiecare dintre noi, cu prejudecati si preconceptii ale caror origini nici nu le mai pot decela. Printre ele, una care mi-a fost in mod fenomenal infirmata de curind, este cea care zice ca americanii sint individualisti si ca nu le pasa de cei din jur. O auzi nu numai in cadrul comunitatilor de straini din Statele Unite (est-europenii si asiaticii fiind cei mai vehementi exponenti ai acestei critici), dar pina si americanii recunosc ca cei mai multi dintre ei prefera sa nu se implice in viata altuia. Fiecare are, desigur, motivele lui. Unul nu vrea, de exemplu, sa ofere ajutor cuiva aflat la anaghie pentru ca nu vrea sa il faca pe acela sa se simta jignit (a nu fi in stare sa te extragi singur dintr-o situatie dificila este motiv de rusine aici). Altul se gindeste ca nu are el nici un drept sa se bage acolo unde nu-i fierbe oala. Altuia pur si simplu nu ii pasa.
Ei bine, trebuie spus ca, in general, nu trebuie sa te astepti la cineva sa iti sara in ajutor in America. Lumea nu se opreste sa te intrebe daca ti-e bine cind ti se face rau pe strada. Nimeni nu te ajuta sa duci o sacosa daca esti in virsta. Dar asta e situatia in general. Ca pe peste tot in lume, oameni care sa sara la nevoie pentru un semen de al lor se gasesc si aici. Iar exceptiile sint cu atit mai dulci si mai placute cu cit nu le astepti.
Am sa va dau exemplul care a avut darul de-a mi schimba parerea despre prejudecata ca (toti) americanii sint individualisti. Acum zece zile am fost in vizita la o cunostinta de-a sotiei mele, intr-o suburbie la sud de Chicago. Am ajuns acasa tirziu, simbata seara, si, in mod natural, nu am gasit parcare in fata cladirii in care locuim. Am parcat la vreo doua strazi mai jos. Patru zile mai tirziu, a trebuit sa mergem undeva cu masina, dar am remarcat cu stupoare ca eram ingropati in gheata de cam un metru grosime. Aici e iarna napraznica si o teava de apa se sparsese peste noapte, iar apa inghetase in jurul masinii noastre. Timp de o saptamina am facut tot ce am putut pentru a ne scoate masina din capcana de gheata. Frigul s-a mai inmuiat, noi am tot spart putin cite putin la gheata, dar... nimic. Si, bineinteles, de fiecare data cind petreceam cite doua ore pe linga masina si toti trecatorii se faceau ca nu ne vad ii aminteam sotiei mele ca americanii sint individualisti.
Joi, insa, aveam sa regret cele spuse. Frigul se inmuiase bine, iar covorul de gheata incepuse sa cedeze. M-am apucat plin de speranta sa sparg gheata din jurul cauciucurilor cu un ciocanel, singura unealta la indemina. La un moment dat, cineva m-a indemnat sa bat la usa unei case de alaturi si sa le cer ajutorul celor din casa. Am crezut ca e o gluma, dar femeia a insistat. Casa era a ei, iar sotul si cumnatul ei ma puteau impinge. Cei doi au iesit afara si dupa ce au constatat in ce situatie eram s-au intors inarmati cu un tirnacop, doua hirlete sanatoase si un baros. Am spart toti trei la gheata timp de o ora. Desi am facut progres, masina nu s-a lasat clintita. Michael si Jerome au trebuit sa plece, dar mi-au lasat uneltele. Am continuat singur pina cind am reusit sa misc putin rotile.
Extenuat, dupa mai bine de doua ore incepusem sa ma resemnez cu gindul ca nu vom aveam masina pina la primavara. Si atunci o a treia persoana s-a oprit sa ma ajute. Sofer de meserie, respectivul s-a asezat el la volan si-a inceput sa miste rotile in fata si-n spate, la dreapta si la stinga pina cind masina a iesit, in fine, din capcana de gheata. Trei persoane care nu m-au vazut in viata lor si care nu asteptau nici un fel de recompensa si-au sacrificat timpul pentru a ajuta un necunoscut. Si poate ca in Romania povestea in sine nu pare in nici un fel speciala. Dar pe mine unul m-a convins, o data in plus, sa fiu cumpatat cu generalizarile. (www.geocities.com/georgesipos).
