La cârciuma "Lotca" îşi trăieşte mărirea şi decăderea Domnul Pan Domniţa, "ultimul gnom al Brăilei", unul din cele mai enigmatice personaje din literatura română. Dincolo, la celălalt capăt al drumului, este legendarul Che Andrei, personaj celebru în primul roman şi în povestiri, cel care, după o viaţă de om rătăcitor în câmpie, se retrage din lume: "vine cucuveaua, spune el, dar eu nu vreau să mor aici, mă duc să mor unde nu mă ştie nimeni". Domnul Pan Domniţa şi Che Andrei sunt personajele-cheie ale literaturii lui Fănuş Neagu. În finalul povestirii "Albastru de ger", Pan Domniţa se retrage din lume după ce a spus povestea oamenilor Brăilei, Che Andrei, de asemenea, se retrage din lume, după ce formulează o etică prin care rezumă condiţia omului în câmpie: "Oamenii se împart în două: unii care s-au născut mai devreme decât trebuia, alţii care s-au născut mai târziu. Scuip pe acela care s-a născut la vremea potrivită" . Între Dunăre şi Munţii Buzăului se întinde calea regală a povestirilor. Bărăganul devine spaţiu matrice, o "geografie sacră", cum ar spune Mircea Eliade, unde povestirile cresc ca nalba. Drumul devine astfel "de poveste", drum basmic, oricum altceva decât prăfoasele drumuri ale Bărăganului, evocate la începutul secolului al XX-lea de primul prozator brăilean, Constantin Sandu-Aldea sau chiar de Panait Istrati. Adevărul e că, începând cu Vasile Voiculescu, culminând cu Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu, drumurile în Bărăgan devin alegorii ale destinului, căi în labirint. Încetează dimensiunea geografică, anecdotică, în cod realist şi începe dimensiunea basmică, de valoare gnoseologică. Această dimensiune îl apropie pe Fănuş Neagu mai mult de Ion Creangă şi M. Sadoveanu decât de Liviu Rebreanu, scriitor la care întâlnim, în alt cod epic, metafora drumului.
Pentru Fănuş Neagu, "Albastru de ger" este povestirea emblematică a anilor '80, deoarece ilustrează o experienţă literară limită a autorului. Este un text autoreferenţial, cum puţini prozatori români au scris. "Povestea porcului" de Ion Creangă, romanul "Creanga de aur" de Mihail Sadoveanu, "Ultimul berevoi" de Vasile Voiculescu sunt opere care respun în alte coduri, aceeaşi poveste.
De regulă, marii ficţionari, scriitorii rapsodici, marii băsmuitori răsar după legi necunoscute oamenilor, "acolo unde cuvântul e bătrân", după expresia lui G. Călinescu despre Creangă, şi oamenii sunt vechi, trecuţi prin dârmonul vieţii, hârşiţi de suferinţe şi şlefuiţi de necazuri, cu o experienţă milenară a vieţii ce se întoarce în cuvânt prin expresii gnonice şi, în fapte, prin comportament ritualic. O astfel de povestire, care evocă această ipostază a lui Fănuş Neagu, este "Albastru de ger".
Aici autorul se situează într-o nouă perspectivă naratologică. Nu mai evocă scena vieţii pe care pulsează magicul, ci se aşază în mijlocul magicului, la izvoarele lui. Nu mai priveşte manifestările magicului, spectacolul magic pe scena vieţii, ci se mută în culise, acolo unde se manevrează, ca la un mare spectacol teatral draperiile, cortinele, decorurile care sugerează magicul. Ca narator, nu mai e în sală, asistând la manifestările magicului, ci în culise, interesat de producerea magicului. Astfel acesta devine o substanţă care hrăneşte realul, se insinuează în rădăcini, se adaugă mustului vieţii, pulsează ca flăcările pe comori, hrăneşte viaţa, se aşază la temeliile ei, iar viaţa primeşte un sens nou, mai adânc. Magicul nu mai e doar un semn exterior la care omul se raportează. Autorul evocă acum scenariul, procesul de formare, de producere a magicului. Până la "Albastru de ger" Fănuş Neagu îşi situa povestirile la graniţa realului cu magicul. O fină intuiţie făcea ca autorul să evoce doar acele momente în care se produce în real miracolul magic, miracol care dă un sens realului şi o valoare omului. Am putea vorbi în aceste povestiri de epifania magicului. El este ilustrat exemplar de povestirile "Fântâna", "Cocorul alb" sau "Pierdut în Balcania". În "Albastru de ger" Fănuş Neagu urcă la izvoarele magicului. Rezultă o povestire enigmatică şi emblematică, desfăşurată în cârciuma "Lotca", unde începe "drumul Brăilei" cu povestirile sale. Niciun prozator român din generaţia '60 nu s-a evocat pe sine mai limpede.
Textul autoreferenţial prin excelenţă
"Albastru de ger" este textul autoreferenţial prin excelenţă. Cercul povestirii se închide. Povestirea devine acum povestire despre sine, povestea povestirii, facerea ei, istoria zămislirii ei, înălţarea din tăcere şi coborârea în Cuvânt. Puterea de a "ciuguli lemnul" cu o sabie de cristal este, fără îndoială, puterea artistului de oriunde şi de oricând, iar Domnul Pan Domniţa, în Peştera din Munţii Bătrâni, de fapt, "se zugrăvea pe sine şi visteria unde se păstrează". Fănuş Neagu ar putea spune, ca şi Domnul Pan Domniţa: "Sunt ultimul gnom al Brăilei". Lectura devine o mare călătorie iniţiatică, din exterior, din banal şi derizoriu, spre interior, spre un miez magmatic şi existenţial. Din real se pleacă într-o călătorie spre ireal, de la imaginea unei existenţe cenuşii se alunecă în feerie, de la banal se ajunge la un text-parabolă, ce evocă artistul la lucru. Domnul Pan Domniţa este conştient de puterile sale. Numai Lucian Blaga şi Valeriu Anania au mai evocat, în piese de teatru, personaje cu puteri oarecum asemănătoare. Dacă în "Albastru de ger" Fănuş Neagu dezvoltă mitul artistului, atunci recunoaştem că autorul este foarte liber faţă de canonul mitului. Aici, ca şi în alte povestiri, Fănuş Neagu îşi ia toate libertăţile necesare, se slujeşte de mituri, atât cât are nevoie, le extinde, le tălmăceşte, le topeşte argintul în aliajul povestirii, le multiplică sensurile până când "sunetul" povestirii devine curat. De la povestirea "Dincolo de nisipuri" până la "Albastru de ger" mitul are alonjă puternică şi hotărâtoare pentru "lămurirea" sensurilor povestirilor.
"Hemografia" nichitastănesciană, "scrierea cu sine", este ilustrată exemplar la Fănuş Neagu de "Albastru de ger", încât putem spune că povestirea a devenit "act pur de narcisism", după cunoscuta formulare a lui Ion Barbu.
Pentru prima dată Domnul Pan Domniţa se coboară din munte şi vine într-o cârciumă din Brăila. Aici nu mai sculptează, cum făcea în Peştera din Munţii Bătrâni, ci regizează mai întâi un mic spectacol cu cele şase personaje din preajmă.
Prin ceea ce face în Munţii Bătrâni, dar şi prin ceea ce face în cârciuma din Brăila, Domnul Pan Domniţa este o întruchipare a spiritului creator. El nu mai e doar un personaj, el este un principiu. Neîndoielnic, e un Mag, un mare iniţiat, un spirit nu numai omniscient şi omniprezent, dar şi un spirit omnipotent, cunoscător al tainei creaţiei, în Peştera din Munţii Bătrâni, dar şi al Brăilei şi poveştilor ei. El se defineşte pe sine ca "ultimul gnom al Brăilei" sau "ultimul gnom care a figurat pe pământul Brăilei", formulă memorabilă, ce surprinde ipostaza de mare iniţiat, ultimul, în ordine temporală, pentru Brăila. El este "gnom", deci "fiinţă nevăzută care, graţiei inspiraţiei, intuiţiei, imaginaţiei şi visului, ar face vizibile obiecte invizibile (...) deci ar avea taina revelării a ceea ce e ascuns în lucruri şi a le aduce la lumină" . După el, farmecul acestui colţ de lume, legenda Brăilei se va stinge, căci gnomii sunt "un fel de suflet ascuns al lucrurilor (organice sau nu) care, atunci când le părăsesc, le fac să moară, să devină inerte şi întunecate" .
Domnul Pan Domniţa ştie ceva ce nu ştiu ceilalţi. El are conştiinţa puterii şi valorii sale. După stingerea sa se va stinge şi farmecul unic al Brăilei. Cu el va dispărea un simbol al creaţiei, un aed al acestor pământuri. Lumea Brăilei, pe care a cântat-o ca un rapsod va avea existenţă agonică şi apteră, căci îi va lipsi acel "guru" ca o conştiinţă de sine, care să o înalţe la puterea creaţiei. Iar cine va mai evoca Brăila nu va avea decât să împrumute acordurile grave şi solemne din sonetul eminescian care evocă "Veneţia": "S-a stins viaţa falnicei Veneţii, / N-auzi cântări, nu vezi lumini pe valuri".
(fragment din volumul în curs de apariţie "Rădăcini şi sâmburi. Povestirile magice")
