Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Trece un om despicat in doua...

Motto: “Orice creatie decurge dintr-un fel de nirvana psihica” (Henry Benrath)

Momentul 1980. Zorii oficiali ai postmodernismului. Se trasau liniile de implicare si se stabileau principiile trangresiunii prin ironie deconstructivista. Hipiotii renuntasera la coronita cu floricele psihedelice pentru programul anarhic al crestei multicolore. Nationalismul skinheads-lor cistiga teren, iar BIG BROTHER-ul comunist parea invincibil. "Orizontul ontologic al apocalipticului" (Octavian Soviany), asa cum apare intreaga postmodernitate in viziunea mai multor filozofi, psihanalisti si sociologi ai vremii, incepea sa capete forma si alura hermeneutica. Nihilocentrismul germina...
Cind mai toti "insurgentii" optzecisti erau fideli unor manifeste estetico-politice promovate de beatnici cu vina precum Allen Ginsberg, Ezra Pound, Jack Kerouac, Ferlinghetti, poezia ieseanului Nichita Danilov, exceptionala prin pastrarea instantei transcendente a discursului, isi extragea motivele din goticul unor simbolisti damnati precum Baudelaire, Verlaine sau din arabescul terifiant a lui Edgar Alan Poe, dar isi pastra (si inca si-o pastreaza) individualitatea si autenticitatea, atit ca fond ideatic cit si ca afluent simbologic, in interiorul unei reverii a solitudinii, parte integranta a unui medievalism structuralist caracterizat printr-o metamnezie barochizanta, specifica, in general, spiritelor fantaste. Iar Nichita Danilov este prin excelenta un spirit fantast. Un spirit fantast "cu baston, barbison, papion si cu pipa", impatimit de licorile alchimice, revelatoare si catharhice ale simbolismului biblic, intr-o eterna preumblare prin scenariile comunicante, fabuloide, ale unei existente histrionice, percutanta ca tipatul lui Munch pendulind intre trecut si prezent, intre prezent si viitor, intre sinele logic si dublul dedublant.

"Am vazut guri de canal scuipind sobolani rosii"

In consideratiile de fata ma voi ocupa de debutul din 1980 al poetului cu volumul "Fintini carteziene" (Ed. Junimea, Iasi). Un debut matur, lipsit de stingacii si extravagante regizorale de postulat profetic, ce contureaza talentul exceptional al poetului. "Fintini carteziene", volum programatic al medievalismul structuralist al lui Nichita Danilov, se inscrie in acel orizont ontologic al apocaliptului doar la nivelul unei dialectici a crepuscularitatii, exprimata prin intermediul unui manierism de alteritate si nu printr-un cult al NIMICULUI folosit pe post de ideal al lustratiei temporale. Eul revelator, in toata teatralitatea lui plenara, nu vrea sa se autoexileze in turnul de fildes, ci actioneaza ca o deux ex machina asupra exteriorului, il modeleaza, aboleste reperele temporale si-l populeaza cu personaje arhetipale in interstitiile parabolice ale abisalitatii biblice (ex. Cain, Abel etc.). Cotidianul este desnudat in proximitatea unui samisdat dantesc: "Am vazut guri de canal/ scuipind sobolani rosii/ sub clarul cel mai linistit al lunii" (Rondul de noapte). Evident, exista si-o dimensiune politica, inerenta de altfel, in discursul simbolizant al poetului.

"Acesta esti tu si aceasta este fata ta"

Aproximativ toate poemele sint traversate de-o stare de vid anticipativ, caracterizat printr-o cheie contemplativa abstracta si profunda a substantei lucrurilor si a spiritului aflat in stand by. Teatralitea lui Nichita Danilov, pe care numai cromatica goticului simbolistic si a expresionismului germanic o pot genera, se manifesta la nivelul unei arte a travestiului. In special a travestiului-de-lumina ce urmareste ubicuizarea eului revelator spre o stare tranzitorie, cautind totodata accesul, portalul, punctul terminus catre o reverie cosmicizata, dar prefatata de-o implozie a subconstientului fiintei bintuibile: "in fata bisericii vechi/ ma prabusesc pe treptele rosii/ napadite de muschi si de ierburi/ roase de pasi si de vreme si strig:/ acesta nu sint eu/ si aceasta nu este fata mea/ in timp ce ciinii latra sub clarul de luna:/ acesta esti tu/ si aceasta este fata ta/ pe care o ascunzi in claruri albastre de luna" (Peregrinari). Exista in lirica daniloviana o reala fenomenologie a umbrei: umbra in care dospeste un univers teriomorf, unde devenirile-animal nu sint altceva, sub unghiul semnificantului kafkian, decit recuperarea unei latente. Apare si simbolul apei, analoga a Timpului care strapunge, a Timpului cu haturile cosmicitatii roase, a Timpului in cautarea unei noi cosmogonii. Organicul si sunetul fuzioneaza extatic: "Odata cu timpul si apa/ toate se vor scurge intr-una:/ mina mea si mina ta/si toate miinile noastre/ se vor scurge intr-una singura;/atotputernica./ Glasul meu si glasul tau/si toate glasurile noastre/ se vor scurge intr-un singur glas:/atoatestiutor//(...)... si atunci nu va mai fi decit/ o singura mina, un singur glas si o singura inima/(...) si in afara lui/ nu va mai fi decit pacea eterna..."(Odata cu timpul si apa).

"Ninge sau poate ploua peste un cimp de cadavre"

Din perspectiva picturala, cromatica lui Nichita Danilov (foloseste in exces rosul, albastrul, verdele si negrul), inrudita prin tusa violenta, cvasi-viscerala, cu cea a lui Trakl si predilectia pentru decorul crepuscular, amintesc de manierismul ezoteric din pictura lui Bosch: "Trece un om despicat in doua/ pe o strada intr-adins infrigurata./ Barbatul e inalt si poarta o mantie alba cu gluga./ Fata lui este trasa./ Trece un om despicat in doua/ pe o strada intr-adins infrigurata,/ fix la orele sapte si un sfert dupa-amiaza/si fata lui este trasa./ I se vad plaminii, creierii, inima// (...) Duce intr-o mina un cap de miel rosu/ si in cealalta un palos./ Capul de miel deschide ochii si behaie/si palosul singereaza" (Abel) sau "Ninge sau poate ploua/ peste un cimp de cadavre./ Ninsoarea e neagra si umeda,/ ploaia e neagra si rece./ Prin ninsoare sau poate prin ploaie trece un om foarte slab/ cu o pelerina rosie" (Cain).
Olivier Clement spune ca "in simbolismul biblic interpretat de alchimie, singele este Marea Rosie care trebuie traversata pentru a iesi din Egipt, adica din trup". Ei bine toate personajele din "Fintini carteziene" reusesc acest lucru, insa numai la grad samanic si supuse ciclicitatii. Poate ca tocmai aceasta stare de fapt, dublata si de etica nedogmatizata a eului religios, face ca opera poetica a lui Nichita Danilov sa fie una de virf, atipica si inca plina de multe densitati nedecriptate... pe care doar ochiul de linx le poate zari...




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii