Numele meu este Andreea Iconaru şi sunt absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Sunt din Ianca, am 22 de ani şi doar câteva zile de experienţă în presa brăileană. Redacţia unui cotidian are o dinamică aparte, aşa că nici n-am apucat bine să învăţ care-i uşa biroului meu sau să-mi cunosc colegii din redacţie, că deja redactorul şef m-a trimis pe teren, să realizez primul meu reportaj despre Brăila, exact aşa cum este văzut oraşul prin ochii unui proaspăt absolvent de facultate şi nou venit în oraş. După câteva zile de plimbări prin zonele pe care mai toţi brăilenii le colindă, m-am gândit că aş putea începe să deşir ghemul ăsta numit Brăila de la capătul său cel mai urât şi cel mai puţin umblat. Să-mi pun lupa pe faţa mai puţin văzută a oraşului. Aşa că am plecat pe teren cu echipa şi cu gândul la cei care vor citi acest material, primul meu reportaj. Destinaţia: Colonia de la Kilometrul 10.
Pe DE 584, la 10 km de Brăila, pe partea dreaptă cum vii dinspre oraş, n-ai cum să nu observi nişte clădiri sărăcăcioase, gri şi cu ferestre sparte pe ici, pe colo. Sunt blocurile în care au locuit până la Revoluţie angajaţii fostului Combinat de la Chiscani împreună cu familiile lor. Acum, aici locuiesc persoane cu venituri foarte mici sau inexistente, plătind statului o chirie de aproximativ 50 lei/lună. Aşezarea este cunoscută sub denumirea de "Colonia de la kilometrul 10". O comunitate care intră în atenţia presei când au loc descinderi ale Jandarmeriei. O comunitate vizitată de feţele politice doar când au loc alegerile locale sau nici măcar atunci. Oameni revoltaţi de condiţiile în care trăiesc.
Aşa i-am găsit şi noi. Trăind în condiţii mizere, înconjuraţi de gunoaie şi supăraţi pe autorităţi.
"Sunteţi de la Protecţia Copilului?"
Cum coborâm din maşină, patru oameni la vreo 35-40 de ani vin la noi şi, ca nişte paznici ai micii comunităţi, ne întreabă cine suntem şi pe cine căutăm. Le oferim informaţiile solicitate, apoi intrăm pe prima străduţă. Gunoaiele sunt peste tot şi, printre ele, câţiva copii se joacă cu o minge galbenă şi murdară. Suntem scanaţi de priviri suspicioase şi, curând, alt grup ne ia la întrebări. Vor să ştie în primul rând dacă suntem de la Protecţia Copilului. Nici nu e greu de înţeles de unde această teamă. E luni, ora 11:30, când toţi copiii ar fi trebuit să fie la şcoală. Lumea se adună în jurul nostru, din ce în ce mai multă, ca un roi de albine pe un gândac ce curmă liniştea stupului. Şi, în timp ce încercăm să schimbăm rolurile şi să punem noi întrebările, mingea galbenă şi murdară ne zboară pe deasupra capului, gata-gata să ne lovească. Un băiat mai înfipt îi face observaţie copilului care a lovit mingea, încercând să pară că are situaţia sub control şi că suntem în siguranţă. De altfel, acest puşti mărunţel, de vreo 10 ani, cu un hanorac gri murdar şi cu gluga pe cap, avea să ne fie un fel de ghid cu "jumătate de normă". Am ales să-i dau un nume fictiv: Ghiduş.
Covor de gunoaie şi şobolani morţi chiar lângă scările blocului
De cum se duce zvonul că "au venit ăia de la ziar" în cartier, încep să iasă de prin blocurile dărăpănate tot mai mulţi locuitori. Alţii, doar ne privesc de la geamurile cu rame din lemn putrezit. Nici nu observăm că Ghiduş, care s-a oferit să ne prezinte zona, nu mai e în cercul nostru. O femeie de aproximativ 30 de ani, cu batic pe cap, o bluză neagră şi o fustă până la glezne, dar care pare să aibă deja experienţă în ale vorbitului cu presa, ştie exact care sunt problemele comunităţii şi unde ar trebui să "filmăm". Deşi nu face diferenţa între un aparat foto şi o cameră de filmat, pare să fie, totuşi, conştientă de riscurile la care sunt expuşi copiii de acolo. Ne duce undeva în spatele blocurilor sărăcăcioase. Aerul devine aproape irespirabil. În faţa noastră apare dintr-o dată un peisaj dezolant, un covor de gunoaie. Femeia ne îndeamnă să "filmăm" acolo: "Copii bolnavi de hepatită... ia uite ce e aici! Primarul vine doar când sunt alegerile. De ce nu filmaţi aici? Vă place aşa? Vedeţi cum trăim noi aici, cu copiii? Uite ce e aici, şobolani morţi!".
Din scara blocului apare deodată Ghiduş, care ne arată un şobolan mort: "P-ăsta eu l-am omorât azi-dimineaţă! Era pe scară, dădea să intre în casă". Ghiduş se simte erou. Ştie că eroii apar în ziar. Şi nici de obiectivul aparatului foto nu se teme. Îi pare bine când este prins în cadru. Şi, totuşi, e o imagine înfiorătoare: un copil zâmbind în mijlocul deşeurilor. Alţii, fac glume pe seama animalului mort: "Bă, vino să-ţi iei friptura! Ia uite ce mare e!".
Asistaţii sociali se plâng că autorităţile îi discriminează
Fără îndoială, covorul de gunoi este o mare problemă pentru locuitorii din împrejurimi şi, mai ales, pentru copii. Îi întrebăm de ce nu fac ei ceva. Le spunem că ar putea, de exemplu, să se organizeze şi măcar o dată pe săptămână să strângă resturile şi să le ducă departe de locuinţele lor. Dar se fac că nu ne aud şi continuă cu "Ia, uite ce e aici!" şi "Vedeţi? Vă place?" până renunţăm la a mai primi un răspuns. Şi pe bună dreptate. Cumva, oamenii de aici au înţeles că rolul presei este de a "filma" problemele şi a le arăta lumii, şi mai puţin de a încerca să găsească soluţii pentru ele.
Altă femeie se arată revoltată de tratamentul discriminatoriu, după cum susţine, la care sunt supuşi cei de aici atunci când merg la Direcţia de Asistenţă Socială: "Am fost pe la primărie, pe la ajutoare sociale şi ne vorbeşte urât. Ce dacă suntem de la «kilometrul 10»? Copiii sunt amărâţi, vai mama lor! Dacă n-avem cu ce să-i trimitem la şcoală, vine repede Protecţia Copilului. Da de ce nu vine Protecţia Copilului să le dea adidaşi, să le dea hăinuţe ca să-i trimită părinţii la şcoală? Aşa am văzut la televizor, aşa fac alte comunităţi. Nu-i aşa, domnişoară?".
Iarna, locuitorii de la km 10 se încălzesc cu ajutorul sobelor de teracotă sau la "godin" (n.r. - sobă de fier cilindrică). Lemnele sunt ţinute în încăperi micuţe, construite în faţa blocurilor sau în balcoane.
"Să nu cumva să ne daţi pe «Uitub»!"
Chiar dacă trăiesc în blocurile dărăpănate, cu scări pline de gunoaie şi cu şobolani la subsol, antenele parabolice par să nu lipsească niciunei locuinţe. Iar unii au ceva cunoştinţe şi într-ale internetului. "Să nu cumva să ne daţi pe «Uitub»!" se răsteşte un bărbat la mine, ştiind, pesemne, că acesta e sursa de inspiraţie a multor emisiuni-pamflet. Iar o fată de 12-13 ani mă întreabă insistent: "Ai «fesbuc»? Eu am!".
Ghiduş se amuză teribil de greşelile celor doi şi-i corectează, apoi o linişteşte pe mica internaută care voia să-mi dea "add friend", spunându-i că sunt "de la ziar" şi nu am voie să-mi spun tot numele. Nu-l contrazic şi mă bucur că m-a scăpat de curiozitatea fetei. Eu n-aş fi ştiut cum să evit să-i răspund.
Bunica, "ajutor social" din străinătate
Dacă până acum oamenii au stat de vorbă cu noi şi ne-au spus ofurile, totul se schimbă în momentul în care zărim o maşină cu numere de înmatriculare străine, destul de scumpă pentru sărăcia ce pare că domneşte în comunitate. Devin iritaţi de curiozitatea noastră de a merge peste tot şi încearcă să ne distragă atenţia de la maşini şi geamurile termopan pe care le observăm la alte blocuri. "Lăsaţi, nu mai fotografiaţi maşinile, faceţi poze la blocuri, cad pe noi!", "Da, ne înregistraţi acum. Cât durează să arunce ăla borcanele alea de la geam? Două minute. Direct în cap, buff!", încearcă femeile să ne convingă să plecăm.
O adolescentă mai vorbăreaţă îmi arată unde stă bunica ei "acolo, la parter, unde e uşa aia termopan". Întreb de unde a avut bunica bani şi-mi spune scurt: "Din străinătate". Femeia în vârstă o aude şi o trage de mână până în casă, dar nu înainte de a-şi corecta nepoata: "Am vândut fier vechi, am strâns din pensie şi din ajutorul social şi am reuşit să-mi pun uşă". După câteva minute, fata iese afară şi nici nu se mai uită spre noi, nu ne mai bagă în seamă.
Încet-încet, entuziasmul locuitorilor din colonie se stinge, iar curiozitatea noastră îi irită, semn că a venit timpul să plecăm.
Am ajuns în redacţie şi, deşi îmi stăruie în minte imaginea respingătoare a şobolanului mort, nu-mi pot şterge un zâmbet de pe faţă. Voi scrie primul meu reportaj de când am devenit jurnalistă cu acte în regulă. Primul dintr-un şir pe care mi-l doresc cât mai lung. Numele meu este Andreea Iconaru şi mi-am propus să deşir ghemul numit Brăila, de la capătul murdar către miez.
Munca în zadar
Deşi de-a lungul anilor autorităţile au încercat să-i scape de gunoaie prin diverse acţiuni şi programe, locuitorii nu şi-au dat nici cel mai mic interes să menţină curăţenia. În 2006, directorul adjunct al Poliţiei Comunitare a încercat să impună curăţenia printr-un program special. Programul îi viza direct pe asistaţii sociali care, în schimbul ajutorului financiar, trebuia să menţină curăţenia în colonie. Acţiunea a eşuat. Doi ani mai târziu, în cadrul campaniei pre-electorale, membrii unui partid au mers la km 10 cu acelaşi scop: curăţirea zonei de gunoaie. În 2011, avea să se implice şi o asociaţie umanitară locală, dar rezultatul a fost acelaşi: grămada de gunoi dintre blocuri s-a format la loc.
Locuitorii aruncă şi astăzi deşeurile pe ferestre.
Bani publici în Colonia de la Km 10
În ultimii ani, cartierul a fost reabilitat cu bani publici. În 2010, Primăria Brăila a obţinut fonduri de la Guvernul României, prin Fondul Român de Dezvoltare Socială, în cadrul Programului de Intervenţii Prioritare. Proiectul a urmărit realizarea unei conducte de canalizare pentru preluarea apelor uzate, a unor perdele forestiere şi amenajarea spaţiilor verzi dintre blocuri.
