In numarul din august al revistei "Cuvintul", criticul literar Valentin Derevlean trateaza - la inceputul unei cronici excelente despre nou lansata antologie "No exit" - asumarea gresita, exacerbat de permisiva, a liberalismului editorial de catre literatura romana de dupa '90 incoace: ''(...) contextul postnouazecist a determinat si asa-numitul haos editorial, in care se publicau de toate, fara prea multe pretentii estetice, pe scurt - fara nici o cenzura calitativa''.
Ei bine, pe linga lichefierea valoricului, haosul editorial postnouazecist a mai pus pe roate si o veridica ''industrie'' a mimetismului. Urmarea acestui fapt: cohorte intregi de emuli bacovieni, blagieni, arghezieni, nichitieni si alti ''eni'' au inceput sa bintuie spatiul poetic in speranta ca, vorba unui jurnalist, vor prinde si ei un ciolan mai gras la masa notorietatii literare. Dar care, slabi de ''tremur'', s-au ratacit in sinul diletantismului. Al unui diletantism virulent.
Un exemplu concret al uzurpatoarei metehne a mimetismului il constituie si volumul de debut al Corinei Moroianu, "Talazuri de ginduri", publicat in 2005 la o editura second-hand din Braila (Editura Edmunt).
Inca de la inceput ma voi exprima fara menajamente: Corina Moroianu este o poetesa de duzina care mimeaza, in afara oricarei sfere lirice, uneori cuprinsa parca de un automatism inconstient, si pina la anularea celui mai mic frison autentic. Iar volumul ei de debut reprezinta un esec absolut, o creatie de-un nonvaloric opulent.
Se pare ca autoarea nutreste eronata impresie ca un maldar de metafore aruncate alandala inseamna a scrie poezie. Si, pierduta la polul opus al actului poetic, pedaleaza maniacal pe aceasta impresie.
Intreg volumul de (pseudo) poezii e doar o adunatura de reminiscente in urma ingurgitarii fortate a mai multor poeti ''de clasa'', ciupituri de pe-aici si de pe-acolo, carora Corina Moroianu se chinuie sa le aplice un blazon propriu. (Pseudo) poeziile sint impopotonate, ca un Trabant care se vrea Cadillac, cu tot felul de metaforizari cliseice care inabusa din fasa eul creator, deversind materia poetica intr-un anemic lamento ''ON REPEAT''.
Patetismele infantile, retorica paunesciana lacrimogena, registrul empiric imbuibat de exaltari telenovelistice, filozofeala sterila de birt, derizoriile nuante aforistice si oligofreniile simbolistice transforma versurile autoarei intr-un infailibil exercitiu de platitudine. Bineinteles ca mai pot fi zarite unele fascicule de lirism, dar sint mult prea putine pentru a oculta vadita cultura poetica mediocra a poetesei. Iar dupa parcugerea celor 30 de (pseudo) poezii, dupa intreaga deflagratie retorico-cerebrala, ramii pe buze cu urmatoarea intrebare: chiar tot romanu' s-a nascut poet? Raspunsul: normal ca nu, dar unii se incapatineaza sa se dea in stamba. Si uite ca le iese. O, si cum le iese!
Dar mai bine va las pe voi cititorii sa va convingeti, transcriind o strofa din Periplu sentimental, desprinsa parca dintr-un rebut cinematografic de pe TCM: '' M-ai parasit apoi/ si am navigat pe ape involburate/ de furtuni de gelozii si incertitudini,/ agitate de uraganul deznadejdii- / mari de singuratate usturatoare/ si oceane de crunta disperare''.
Ei bine, pe linga lichefierea valoricului, haosul editorial postnouazecist a mai pus pe roate si o veridica ''industrie'' a mimetismului. Urmarea acestui fapt: cohorte intregi de emuli bacovieni, blagieni, arghezieni, nichitieni si alti ''eni'' au inceput sa bintuie spatiul poetic in speranta ca, vorba unui jurnalist, vor prinde si ei un ciolan mai gras la masa notorietatii literare. Dar care, slabi de ''tremur'', s-au ratacit in sinul diletantismului. Al unui diletantism virulent.
Un exemplu concret al uzurpatoarei metehne a mimetismului il constituie si volumul de debut al Corinei Moroianu, "Talazuri de ginduri", publicat in 2005 la o editura second-hand din Braila (Editura Edmunt).
Inca de la inceput ma voi exprima fara menajamente: Corina Moroianu este o poetesa de duzina care mimeaza, in afara oricarei sfere lirice, uneori cuprinsa parca de un automatism inconstient, si pina la anularea celui mai mic frison autentic. Iar volumul ei de debut reprezinta un esec absolut, o creatie de-un nonvaloric opulent.
Se pare ca autoarea nutreste eronata impresie ca un maldar de metafore aruncate alandala inseamna a scrie poezie. Si, pierduta la polul opus al actului poetic, pedaleaza maniacal pe aceasta impresie.
Intreg volumul de (pseudo) poezii e doar o adunatura de reminiscente in urma ingurgitarii fortate a mai multor poeti ''de clasa'', ciupituri de pe-aici si de pe-acolo, carora Corina Moroianu se chinuie sa le aplice un blazon propriu. (Pseudo) poeziile sint impopotonate, ca un Trabant care se vrea Cadillac, cu tot felul de metaforizari cliseice care inabusa din fasa eul creator, deversind materia poetica intr-un anemic lamento ''ON REPEAT''.
Patetismele infantile, retorica paunesciana lacrimogena, registrul empiric imbuibat de exaltari telenovelistice, filozofeala sterila de birt, derizoriile nuante aforistice si oligofreniile simbolistice transforma versurile autoarei intr-un infailibil exercitiu de platitudine. Bineinteles ca mai pot fi zarite unele fascicule de lirism, dar sint mult prea putine pentru a oculta vadita cultura poetica mediocra a poetesei. Iar dupa parcugerea celor 30 de (pseudo) poezii, dupa intreaga deflagratie retorico-cerebrala, ramii pe buze cu urmatoarea intrebare: chiar tot romanu' s-a nascut poet? Raspunsul: normal ca nu, dar unii se incapatineaza sa se dea in stamba. Si uite ca le iese. O, si cum le iese!
Dar mai bine va las pe voi cititorii sa va convingeti, transcriind o strofa din Periplu sentimental, desprinsa parca dintr-un rebut cinematografic de pe TCM: '' M-ai parasit apoi/ si am navigat pe ape involburate/ de furtuni de gelozii si incertitudini,/ agitate de uraganul deznadejdii- / mari de singuratate usturatoare/ si oceane de crunta disperare''.
