Unii spun filosofic ca nu exista sfirsit. Exista numai inceputuri. Zimbim atunci, bucurosi ca un anume ceva la care am tinut din toata inima nu se poate termina. Privim intotdeauna, constant, catre viitor, iar ceea ce e in trecut "apartine trecutului". Se poate spune ca traim relaxat.
In Asia exista o atitudine similara despre sfirsit, desi Japonia a reusit sa stapineasca arta melancoliei poate mai bine decit orice alta societate. Ideea chinezilor despre yin-yang sustine ca totul se roteste incontinuu, ciclic, intunericul devenind lumina, tineretea batrinete, pentru a se intoarce la tinerete din nou, iar moartea viata. "Sfirsit" nu e un cuvint care se poate aplica acestei idei, cum nu e nici "inceput". "Continuare" pare a fi cea mai buna formula de definire a yin-yang, dar ea funtioneaza cel mai bine in societati mai putin liniare si rationale decit a mea.
Timp de cinci ani a rulat in Statele Unite (iar acum in Romania), serialul de mare succes Six Feet Under (Sub Pamint SRL) produs de Allan Ball, regizorul lui American Beauty. Temele sint similare in cele doua productii: o critica a plictisului, superficialitatii, anomiei clasei de mijloc americane. Dar serialul in sine se concentreaza asupra mortii. Personajele principale opereaza un serviciu de pompe funebre, iar premisa fiecarui episod este moartea cuiva (al carui serviciu funerar are loc mai tirziu). Mortile de la care pornesc episoadele sint adeseori morti neasteptate, accidentale: un barbat a carui masina trece peste el dupa ce cade din ea; o curba luata gresit si care sfirseste sub rotile unui camion; un traznet; un drogat care crede ca poate zbura de pe acoperisul unui zgirie-nori. Citeodata mortile sint emotionante: o moarte survenita dupa o lunga lupta cu cancerul sau o batrina de 96 de ani care moare singura acasa.
Regizorul pare sa prefere accidentele ciudate poate si pentru a puncta faptul ca sfirsiturile nu sint intotdeauna anticipate, ca se pot intimpla oricind. De asemenea, moartea unui personaj este un sfirsit si pentru altele, desi acel sfirsit nu e fizic. E sfirsitul unui cuplu, unei vieti ca sotie, sot sau copil care are tata, pentru cei care ramin in urma. Celor mai multi le vine greu sa se obisnuiasca cu sfirsitul, cu asumarea noii identitati, iar unora le e rusine sa se arate suferind.
Poate un sfirsit ca acesta sa fie tratat cu un zimbet? "Acum e timpul pentru mine sa traiesc. Ca vaduva!" sau "imi incep acum viata fara tata!" Nu tocmai. Poate ca pentru acest motiv societatile traditionale recunosteau importanta jelitului si stipulau necesitatea unui an (sau mai mult) de doliu. Hotariri importante in viata nu puteau fi facute in timp de doliu, iar cel indoliat era plasat intr-o zona liminala, intre doua identitati (de ex., sotie si vaduva), iar comunitatea nu astepta acelasi set de obligatii de la persoana respectiva. In ziua de astazi timpul lasat pentru doliu in America s-a scurtat in mod considerabil. Daca o persoana nu revine la comportamentul ei normal in doua-trei luni dupa moartea cuiva apropiat, cei din jur isi pierd rabdarea si incep sa ii evite compania.
Problema pe care cred ca o avem este ca ne imaginam sfirsitul ca pe o usa metalica care se inchide ermetic pentru totdeauna si nu putem sa suportam acel gind. Negindu-i prezenta ne intoarcem cu spatele la usa inainte de a o auzi inchizindu-se. Japonezii pling la moartea unei flori de cires cazuta pe pamint, pentru ca mai apoi sa isi stringa cosurile de picnic si paturile pina anul viitor cind noile flori de cires ii vor chema din nou la picnic.
In Asia exista o atitudine similara despre sfirsit, desi Japonia a reusit sa stapineasca arta melancoliei poate mai bine decit orice alta societate. Ideea chinezilor despre yin-yang sustine ca totul se roteste incontinuu, ciclic, intunericul devenind lumina, tineretea batrinete, pentru a se intoarce la tinerete din nou, iar moartea viata. "Sfirsit" nu e un cuvint care se poate aplica acestei idei, cum nu e nici "inceput". "Continuare" pare a fi cea mai buna formula de definire a yin-yang, dar ea funtioneaza cel mai bine in societati mai putin liniare si rationale decit a mea.
Timp de cinci ani a rulat in Statele Unite (iar acum in Romania), serialul de mare succes Six Feet Under (Sub Pamint SRL) produs de Allan Ball, regizorul lui American Beauty. Temele sint similare in cele doua productii: o critica a plictisului, superficialitatii, anomiei clasei de mijloc americane. Dar serialul in sine se concentreaza asupra mortii. Personajele principale opereaza un serviciu de pompe funebre, iar premisa fiecarui episod este moartea cuiva (al carui serviciu funerar are loc mai tirziu). Mortile de la care pornesc episoadele sint adeseori morti neasteptate, accidentale: un barbat a carui masina trece peste el dupa ce cade din ea; o curba luata gresit si care sfirseste sub rotile unui camion; un traznet; un drogat care crede ca poate zbura de pe acoperisul unui zgirie-nori. Citeodata mortile sint emotionante: o moarte survenita dupa o lunga lupta cu cancerul sau o batrina de 96 de ani care moare singura acasa.
Regizorul pare sa prefere accidentele ciudate poate si pentru a puncta faptul ca sfirsiturile nu sint intotdeauna anticipate, ca se pot intimpla oricind. De asemenea, moartea unui personaj este un sfirsit si pentru altele, desi acel sfirsit nu e fizic. E sfirsitul unui cuplu, unei vieti ca sotie, sot sau copil care are tata, pentru cei care ramin in urma. Celor mai multi le vine greu sa se obisnuiasca cu sfirsitul, cu asumarea noii identitati, iar unora le e rusine sa se arate suferind.
Poate un sfirsit ca acesta sa fie tratat cu un zimbet? "Acum e timpul pentru mine sa traiesc. Ca vaduva!" sau "imi incep acum viata fara tata!" Nu tocmai. Poate ca pentru acest motiv societatile traditionale recunosteau importanta jelitului si stipulau necesitatea unui an (sau mai mult) de doliu. Hotariri importante in viata nu puteau fi facute in timp de doliu, iar cel indoliat era plasat intr-o zona liminala, intre doua identitati (de ex., sotie si vaduva), iar comunitatea nu astepta acelasi set de obligatii de la persoana respectiva. In ziua de astazi timpul lasat pentru doliu in America s-a scurtat in mod considerabil. Daca o persoana nu revine la comportamentul ei normal in doua-trei luni dupa moartea cuiva apropiat, cei din jur isi pierd rabdarea si incep sa ii evite compania.
Problema pe care cred ca o avem este ca ne imaginam sfirsitul ca pe o usa metalica care se inchide ermetic pentru totdeauna si nu putem sa suportam acel gind. Negindu-i prezenta ne intoarcem cu spatele la usa inainte de a o auzi inchizindu-se. Japonezii pling la moartea unei flori de cires cazuta pe pamint, pentru ca mai apoi sa isi stringa cosurile de picnic si paturile pina anul viitor cind noile flori de cires ii vor chema din nou la picnic.
