Sfântul Mucenic Luchilian a trăit în secolul al III-lea de la Hristos, pe vremea împăratului roman Aurelian. A fost preot al slujirii idoleşti până la bătrâneţe, când s-a convertit la creştinism. Mai apoi, refuzând să-şi lepede credinţa în Domnul Hristos, a fost bătut cu sălbăticie, aşa încât era tot numai o rană. În temniţă, Luchilian a întâlnit patru tineri, Ipatie, Pavel, Dionisie şi Claudie, închişi pentru aceeaşi “vină”: refuzul de a sluji zeilor şi de a se lepăda de Hristos.
Luchilian i-a întărit pe tineri, îndemnându-i spre nevoinţa mucenicească. Le-a spus, totodată, să nu se înfricoşeze de chinurile şi moartea pe care urmau să le primească. În temniţă fiind, mucenicii se rugau Lui Dumnezeu zi şi noapte, şi unul pe altul se întăreau în Domnul Iisus Hristos.
Mai apoi, au fost aruncaţi în foc, dar au ieşit nevătămaţi. În urma acestei minuni, tinerilor li s-au tăiat capetele, iar Luchilian a fost răstignit, bătându-i-se piroane de fier în trup. După ce sfinţii au fost martirizaţi, trupurile le-au fost îngropate de o fecioară, Paula, care a fost pedepsită pentru această faptă cu tăierea capului.
