Sfântul Onufrie a trăit în jurul anilor 350-400 d.H., în pustiul Egiptului. Născut ca rod al rugăciunilor părinţilor săi, Onufrie a primit botezul şi apoi a fost dus la o mănăstire. Mai târziu, a părăsit mănăstirea ca să meargă în pustiu. Călăuzit de un înger, a ajuns la Ieremia, un bătrân sihastru care l-a învăţat ce înseamnă viaţa în singurătate. După câteva zile, acesta l-a condus la o peşteră şi i-a spus că acela este locul în care trebuie să se nevoiască. Bătrânul a continuat să-l viziteze o singură dată pe an, până când a trecut la cele veşnice. Timp de 70 de ani, Onufrie a îndurat arşiţa zilei şi frigul nopţii, luptându-se neîncetat cu demonii şi cu neputinţele firii. După ce inima i s-a întărit în dragostea pentru Dumnezeu, un înger a început să-i aducă pâine pentru hrană. În afară de aceasta, prin purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, lângă chilie a crescut un palmier care rodea din belşug. Totodată, acolo a început să izvorască un fir de apă din care îşi potolea setea.
La acea vreme, Cuviosul Pafnutie cel Mare a ajuns la peştera Cuviosului Onufrie, după ce a mers prin deşert 40 de zile fără hrană, călăuzit de un înger. Întrebat cum s-a împărtăşit în tot acest timp, Cuviosul Onufrie a răspuns că, în fiecare duminică, un înger al Domnului îi aducea fiecărui pustnic Trupul şi Sângele Domnului. Cei doi au petrecut noaptea în rugăciune, iar in zorii zilei bătrânul Onufrie i-a descoperit Sfântului Pafnutie că Dumnezeu l-a călăuzit până la peştera sa pentru a-i îngropa trupul, căci venise vremea să treacă la cele veşnice. După aceste cuvinte, Cuviosul Onufrie s-a întins pe pământ şi a murit. Se spune că mormântul său a fost săpat de doi lei. Îngropând cu cinste trupul Sfântului Onufrie, Ava Pafnutie s-a întors la mănăstire şi le-a spus celorlalţi fraţi despre viaţa minunată a pustnicului. Pentru că şi-a petrecut întreaga viaţă în pustiu, Sfântul Onufrie a rămas în istora Bisericii drept pildă a sihaştrilor.
