Dornici de înavuţire, păgânii arabi (sarazinii) au atacat în secolul al VIII-lea Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit, crezând că aceasta ar adăposti multe bogăţii. Pentru că nu au găsit bogăţiile la care se aşteptau, păgânii au hotărât să-i treacă prin ascuţişul sabiei pe vieţuitorii de acolo, călugări şi fraţi. Aceştia au primit moartea cu demnitate, fără teamă, spre slava Domnului Iisus Hristos.
Sfătuiţi de stareţul Toma, monahii au zis: “Noi din lume am fugit în această pustie, pentru dragostea Lui Hristos, şi prearuşinos lucru ar fi să fugim din pustie de frica oamenilor. De ar fi să fim cu toţii ucişi aici, vom fi ucişi pentru dragostea pentru Hristos, pentru Care am şi venit să locuim în pustie!”
Pe unii dintre monahi arabii i-au ucis cu săgeţi, iar pe alţii i-au închis în peştera Sfântului Sava. Mai apoi, au pus la uşa peşterii foc mistuitor, astfel încât monahii dinăuntru au murit sufocaţi de fum. Astfel şi-au dat sufletele mucenicii Lui Hristos de la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Iar mucenicia lor preaslăvită a fost chiar înaintea praznicului luminat al Învierii Domnului, la anul 796 după Hristos, când pe scaunul Împărăţiei Răsăritului se aflau împăraţii Constantin şi Irina, iar patriarh al Ierusalimului era Arhiereul Ilie. Fie-le veşnică pomenirea!
