Sfinţii Adrian şi Natalia, soţ şi soţie, au trăit în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian. Sunt prăznuiţi pe 26 august. Adrian era păgân şi pretor al Nicomidiei, iar Natalia era creştină. În timpul unei persecuţii, văzând curajul şi blândeţea a 23 de bărbaţi creştini, Adrian, un tânăr de 28 de ani, a ales să devină creştin.
Când împăratul a auzit cele petrecute, l-a întrebat pe Adrian: “Ţi-ai ieşit din minţi?”. Pretorul Adrian i-a răspuns: “Nu, abia acum mi le-am aflat”.
A fost aruncat în temniţă împreună cu ceilalţi bărbaţi creştini. Nu trecuseră decât treisprezece luni de la căsătoria lor. Când l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat lângă el, întărindu-l în credinţă.
Înainte de a fi omorât, temnicerii i-au permis să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la soţie şi familie. Natalia, când a văzut că Adrian vine acasă, a încuiat uşa. Se temea că acesta a lepădat credinţa în Hristos şi pentru acest lucru a fost eliberat. Dar când a aflat scopul venirii sale, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie. După ce şi-a luat rămas bun, s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti.
L-a întărit în suferinţă spunându-i: “Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slavă muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii”.
După torturi prelungite, împăratul a poruncit ca braţele şi picioarele mucenicilor să fie zdrobite cu ciocanul pe nicovală. În aceste chinuri şi-au dat duhul Adrian şi cei 23 de creştini.
După câteva zile de la trecerea lor la cele veşnice, Natalia l-a văzut pe Adrian în vedenie şi acesta i-a descoperit că în curând va veni şi ea în lumina cerească. După ce timpul s-a împlinit conform celor vestite, Natalia şi-a dat duhul, alăturându-se soţului ei în împărăţia lui Dumnezeu.
Din Sinaxar aflăm că, poruncind nelegiuitul împărat ca trupurile Mucenicilor să fie aruncate în foc, fericită Natalia a ascuns, în taină, mâna soţului ei. Şi, stingându-se focul din pricina unui potop de ploaie, cu tunete şi fulgere înfricoşătoare, unii slujitori împărăteşti au fugit. Iar un om credincios, anume Eusebiu, luând moaştele Sfinţilor Mucenici şi punându-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropole, în apropiere de Bizanţ, şi le-a aşezat într-o biserică. Apoi un oarecare tribun păgân a cerut-o în căsătorie pe Natalia, dar ea, rugându-se, a fugit din Nicomidia la Arghiropole, unde erau moaştele Sfântului ei soţ. Ajungând acolo cu mâna Sfântului, s-a rugat mult, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, sfârşindu-şi alergarea ei mucenicească fără de sânge, ca una care a pătimit slujind pe Mucenici şi fugind din casa ei pentru desăvârşita curăţie. Şi, a fost îngropată lângă moaştele Sfinţilor Mucenici.
“O, pereche fără de prihană şi aleasă Domnului! O, preadorită doime şi lui Hristos preaiubită! O, însoţire preabună şi lui Dumnezeu fericită! Cine nu se va spăimânta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a îmbărbătat asupra tiranului celui amar, şi pe bărbatul ei l-a întărit a nu slăbi în cele cumplite, ci să aleagă a muri pentru credinţă mai degrabă decât a trăi. O, graiuri împletite de Dumnezeu ale înţeleptei Natalia! O, sfătuiri dumnezeieşti care au străbătut cerurile şi au făcut pe măritul Adrian cunoscut către însuşi scaunul Împăratului Celui mare! O, însoţire sfântă! Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, care din dragoste săvârşim pomenirea voastră, să ne mântuim din ispite şi de tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)
Tot astăzi, facem pomenirea Sfinţilor douăzeci şi trei de Mucenici care au fost chinuiţi împreună cu Sfântul Adrian; Sfinţilor Mucenici Atic şi Sisenie; Sfântului Cuvios Ivistion; Sfântului Mucenic Adrian, prinţul; Sfântului Cuvios Ioasaf, fiul lui Avenir, împăratul Indiei; Sfântului Cuvios Titoe.
