Sfinţii 40 de Mucenici au pătimit în Sevastia Armeniei, în vremea împăratului roman Liciniu (307-323 d.H.) şi a guvernatorului Agricola. Au fost soldaţi care au mărturisit că sunt creştini şi care au refuzat să jertfească idolilor. Cei 40 de mărturisitori au fost supuşi la multe chinuri, iar mai apoi au fost scufundati într-un lac aproape îngheţat, lângă cetate. În acea noapte de 8/9 martie a anului 320, cei 40 au biruit moartea, primind în chip văzut cununile muceniciei.
Multe minuni a săvârşit Dumnezeu prin mărturia aleşilor Săi, pentru îmbărbătarea creştinilor şi pentru ca necredincioşii să vadă aievea atotputernicia Sa. Unul dintre mucenici, Candid, i-a răspuns torţionarului care l-a ameninţat cu degradarea militară: “Nu doar onorurile militare, ci chiar şi trupurile poţi să ni le iei, căci nicio onoare nu este mai înaltă decât aceea de a fi ai Lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru!”
Răpus de frig, unul dintre mucenici nu a mai rezistat şi a ieşit din lac. Renunţând la Hristos, a fost dus într-o baie caldă, dar acolo a murit. Locul său a fost luat însă de un alt creştin, dintre ostaşii care-i păzeau. Văzând cununile care se coborau asupra capetelor celor 39 sfinţi, acesta şi-a lepădat de bunăvoie hainele şi a intrat în apa îngheţată.
Dimineaţă, asupritorii au venit să-i vadă pe mucenici morţi, dar, în locul morţii, ei au văzut viaţă, căci niciunul din cei 40 nu murise peste noapte, ţinuţi fiind în viaţă de puterea Duhului Sfânt. Păgânii nu au putut înţelege nimic, ajungând să creadă că mucenicii făcuseră “o lucrare vrăjitorească”.
În cele din urmă, servitorii diavolului i-au omorât pe cei 40 de mucenici. Aşa s-au mutat ei la Domnul, pentru proslăvirea Domnului Hristos.
