Pe când se afla în cetatea Nicomidiei, spun cronicile, împăratul păgân Maximian a aflat despre mulţimea creştinilor şi a pus la cale uciderea lor, în preajma sărbătorii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ştiind că toţi creştinii se vor aduna în marea biserică a Nicomidiei, împăratul a poruncit ca aceasta să fie înconjurată din timp cu lemne uscate, cărora mai apoi soldaţii să le dea foc.
La acea vreme, Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, a adunat în biserică tot poporul creştin, s-a rugat împreună cu iubitorii de Hristos şi i-a învăţat adevărata credinţă. În acel moment, soldaţii împăratului au înconjurat biserica şi nu au mai permis nimănui să iasă afară. Imediat după aceea, trimisul împăratului a intrat în sfântul lăcaş şi le-a spus creştinilor că însuşi împăratul îi sfătuieşte să jertfească zeilor, în caz contrar vor fi arşi de vii.
Arhidiaconul bisericii, aprins de focul râvnei dumnezeieşti, a întărit mulţimea şi i-a pus înainte slava muceniciei la care îi cheamă Dumnezeu. El le-a amintit creştinilor de pilda celor trei tineri din cuptorul de foc. Toţi cei prezenţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au voit cu râvnă să răspundă dumnezeieştii chemări. Când episcopul a aflat aceasta, s-a grăbit şi i-a botezat pe catehumeni, aoi i-a împărtăşit pe creştini cu dumnezeieştile şi preacuratele Taine.
Soldaţii au aprins lemnele aşezate din timp. Potrivit tradiţiei, douăzeci de mii de oameni au dobândit atunci cununa muceniciei, înălţând cântări de laudă Lui Dumnezeu pe când erau arşi de vii, la anul 302 d.H. Prin mila Lui Dumnezeu, Sfântul Antim a scăpat nevătămat, ca să fie de folos şi altora. Episcopul Nicolmidiei i-a adus şi pe alţii la Hristos şi, după ce a fost torturat fără milă de păgâni, s-a mutat la Domnul.
