Profesorul Stephen Carpenter, directorul Centrului de Limnologie (hidrobiologia apelor dulci) al universităţii statului Wisconsin din oraşul Madison, a criticat utilizarea exagerată a îngrăşamintelor artificiale precum cele fosfatice şi azotoase pentru faptul că acestea depăşesc „limitele planetare" care permit existenţa vieţii pe Pamânt, informează thewestsidestory.net, citat de agerpres.ro.
"Începem să atingem şi să trecem dincolo de limitele biofizice care îngăduie existenţa civilizaţiei umane, aşa cum o cunoaştem", susţine Carpenter.
Pământul reprezenta un mediu de viaţă mult mai bun în epoca holocenului (ultima perioadă a erei cuaternare) pentru că atunci civilizaţia a îmbunătăţit viaţa omului şi a dus la o dezvoltare mai rafinată în domeniile social, politic şi religios.
Ultima sută de ani - distructivă
"Tot ceea ce este important pentru civilizaţie" - spune Carpenter - "s-a petrecut înainte de 1914". Dezvoltarea agriculturii, înălţarea şi declinul Imperiului Roman, revoluţia industrială au fost unele dintre cele mai bune fenomene care s-au întâmplat în lumea noastră, dar numai până acum circa o sută de ani, când activităţile omului au început să distrugă planeta, consideră sursa citată de thewestsidestory.net.
Profesorul Carpenter şi echipa sa de cercetători au examinat problema încălzirii globale datorate emisiilor de carbon şi impactul acesteia, modul în care aceasta afectează creşterea nivelului mărilor şi pierderea diversităţii, printre altele. Ei au descoperit că "noi, oamenii, am determinat schimbarea amplă a ciclurilor naturale ale azotului şi fosforului mult mai mult decât oricare alt fenomen", creşterea fiind de ordinul a 200 până la 300 la sută.
Spre deosebire de aceasta, creşterea carbonului a fost de numai 10-20 la sută, însă a stârnit o adevărată zarvă în privinţa climei, a mai spus sursa citată.
Unii au prea mult, alţii - deloc
Cercetătorii au declarat că folosirea fosforului şi azotului artificial pentru sporirea producţiei agricole în SUA nu este necesară pentru că pământul conţine deja o bogăţie de substanţe nutritive care favorizează recoltele-record. Folosirea excesivă a acestor elemente pe terenuri unde ele sunt deja abundente are un impact asupra planetei Pamânt, determinând incapacitatea ei de a susţine viaţa dincolo de limitele planetare.
Întrucât fosforul şi azotul nu au o distribuţie egală în sol, concentraţia este mai bogată în Statele Unite decât în Africa. De aici şi problemele pe care le au africanii în producerea hranei fără sprijinul îngrăşamintelor artificiale. "Sunt unele părţi ale lumii care sunt suprapoluate cu azot şi fosfor, precum şi alte părţi unde oamenii nu dispun de cantităţile necesare pentru a produce hrana de care au nevoie", spune savantul.
Sfatul său este ca proprietarii fermelor de tip industrial să reducă folosirea nesăbuită de îngrăşaminte fosfatice sau azotoase pentru că astfel ei dezechilibrează ecosistemul. "S-ar putea ca civilizaţia umană să trăiască şi în alte condiţii decât cele din holocen, dar acest lucru n-a fost încercat până acum. Noi ştim că civilizaţia poate supravieţui în condiţii de holocen şi tocmai de aceea pare rezonabil să încercăm să menţinem aceste condiţii", a mai spus Carpenter.
Extincţia în masă a început deja
Pe de altă parte, oamenii sunt deja pe punctul de a provoca daune fără precedent oceanelor şi animalelor care trăiesc în ele, rezultă dintr-o analiză revoluţionară a datelor provenite din sute de surse, realizată de o echipă de oameni de ştiinţă.
"S-ar putea să ne aflăm în pragul unui eveniment major de extincţie", a declarat Douglas J. McCauley, ecologist la Universitatea Santa Barbara din California şi unul dintre autorii noii cercetări, care a fost publicată în revista Science, relatează CNBC.
Echipa de cercetători a adunat date dintr-o gamă enormă de surse, de la descoperiri de fosile la statistici referitoare la transportul maritim, capturile de peşte şi mineritul pe fundul mării. În timp ce multe dintre descoperiri existau deja, ele nu au fost niciodată juxtapuse într-un astfel de mod.
Există semne clare deja că oamenii fac rău oceanelor într-un grad remarcabil, au descoperit oamenii de ştiinţă. Unele specii oceanice sunt cu siguranţă pescuite în mod exagerat, dar daune şi mai mari rezultă din pierderea habitatului pe scară largă, fenomen probabil să se accelereze pe măsură ce amprenta umană ajunge mai aproape de aceste habitate graţie tehnologiei, au raportat oamenii de ştiinţă.
Dezastrul în cifre
Recifele de corali, de exemplu, au scăzut cu 40 la sută la nivel mondial, în parte ca urmare a schimbărilor climatice generate de încălzirea globală. Unii peşti migrează deja în ape mai reci. Alte specii mai puţin norocoase pot să nu fie în stare să găsească medii noi de supravieţuire. În acelaşi timp, emisiile de carbon modifică chimia apei de mare, făcând-o mai acidă. Ecosistemele fragile, cum ar fi mangrovele, sunt înlocuite cu fermele piscicole, care sunt proiectate să ofere cea mai mare parte din peştele pe care oamenii îl consumă în termen de 20 de ani.
Fosilele arată că un număr de specii de animale mari au dispărut când oamenii au ajuns pe continente şi insule şi că până în prezent mările au fost în mare parte ferite de măcelul la care au fost expuse speciile terestre. De exemplu, moa, o pasăre gigant care a trăit cândva în Noua Zeelandă, a dispărut după sosirea polinezienilor în anii 1300, probabil în decurs de un secol. Dar abia după 1800, odată cu revoluţia industrială, extincţia speciilor terestre într-adevăr s-a accelerat.
Încă nu e totul pierdut
Oamenii au început să modifice habitatul de care depindea fauna sălbatică, prin despăduriri pentru obţinerea lemnului, au arat preerile pentru a le transforma în terenuri agricole şi au construit drumuri şi căi ferate.
Speciile au început să dispară într-un ritm mult mai rapid. În ultimii cinci sute de ani, au fost înregistrate 514 extincţii de animale de pe pământ. În schimb, au constatat autorii noului studiu, extincţiile documentate sunt mult mai rare în ocean.
Înainte de 1500, este cunoscută dispariţia câtorva specii de păsări marine. De atunci, oamenii de ştiinţă au documentat numai 15 extincţii în ocean, inclusiv animale precum foca-călugăr din Caraibe (Monachus tropicalis) şi Vaca de mare a lui Steller (Hydrodamalis gigas).
Deşi aceste cifre sunt probabil subestimări, McCauley a spus că diferenţa a fost totuşi revelatoare faţă de catastrofele terestre, omul fiind în mod fundamental un "animal de pradă" terestru.
Totuşi, mai este timp pentru oameni pentru a opri deteriorarea, spune McCauley, prin programe eficiente de limitare a exploatării oceanelor.
