Sfântul Tihon de Zadonsk s-a născut în anul 1724 în Rusia, din părinţi creştini. A primit la naştere numele de Timotei. Din cauza morţii tatălui său, diaconul Savelie Chirilov, familia pierde susţinerea materială. Acesta va fi motivul pentru care Domnica, mama sa, va fi la un pas de a-l da pe Sfântul Tihon spre creştere unui vizitiu.
A absolvit seminarul în anul 1754, într-o vreme în care scolastica era la modă. Va fi profesor de retorică în seminar, din anul 1754 până în 1758, anul când intră în monahism, primind numele de Tihon. Devine arhimandrit şi egumen al Mănăstirii Jelticov, episcop-vicar al Novgorodului pentru un an de zile şi din 1763 episcop de Voronej şi Eletk pentru vreme de patru ani şi jumătate.
În această calitate, luptă împotriva ereticilor, păgânismului, dezvoltă învăţământul din zona în care păstorea şi se îngrijeşte să aibă în eparhia sa preoţi competenţi.
Decide să se retragă în singurătate în anul 1769, la Mănăstirea Bogoroditk din Zadonsk. Aici, se adânceşte în rugăciune şi viaţă ascetică, încât de multe ori a fost văzut cu chipul strălucind, în extaz duhovnicesc.
Sfântul Tihon de Zadonsk a trecut la cele veşnice pe 13 august 1783. A fost înmormântat într-o criptă de sub altarul Mânăstirii Bogoroditk. A fost trecut în rândul sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, pe 25 mai 1861.
Cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk:
“Iisus Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii; fără o credinţă adevărată şi vie în El, nimeni nu se va mântui. Pentru a crede cu adevărat şi din toată inima în Hristos trebuie să-L recunoaştem că fiind Dumnezeu adevărat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci şi trimis de Tatăl în lume, ca fiind Mântuitorul şi Răscumpărătorul personal al fiecărui om.
Orice om trebuie să-şi însuşească dragostea Lui şi gândurile, faptele Lui. Acesta este izvorul credinţei adevărate, vii, născute din inimă: să-L numim pe Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Aşa spune şi Sfântul Pavel: «trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine» (Gal. 2, 20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toţi oamenii şi pentru toţi S-a dat pe Sine, dar sufletul evlavios al lui Pavel şi-L însuşeşte ca pentru sine. Astfel îi spune şi Toma: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!», deşi El este Domnul şi Dumnezeul tuturor. Această însuşire a lui Dumnezeu se arată în multe locuri din Scriptură, dar mai ales în psalmi, unde psalmistul David îl numeşte pe Dumnezeu: Împăratul Meu, Dumnezeu meu, luminarea mea, apărătorul meu. Tot aşa şi Dumnezeu se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinţa acestora în El, cu toate că este Dumnezeul tuturor.
Credinţă din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în prezenţa ei, întinzându-şi pentru orice trebuinţă mânuţele spre ea. La fel credinţa, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipeşte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, şi pentru orice necaz sau trebuinţă la el aleargă, cerând ajutor şi ocrotire, pe El se sprijină ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atotintelept şi adevărat. Cel care are această credinţă nu va suferi să păcătuiască, ci se va feri de săvârşirea răului, ştiind că Hristos, Răscumpărătorul său, a băut paharul amar al suferinţelor pentru păcatele tuturor.”
Tot astăzi, facem pomenirea Împărătesei Irina, ctitora Mânăstirii Pantocrator; Sfântului Cuvios Dositei; Sfântului Cuvios Dorotei de Gaza; Sfintei Evdochia, împărăteasa; Sfântului Cuvios Serida, egumenul mănăstirii din Gaza; Sfântului Mucenic Coronat; Icoana Maicii Domnului cu şapte săgeţi; Mutării moaştelor Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul.
