Sfântul Polieuct a trăit în secolul al III-lea d.H. şi a fost ostaş în armata imperială romană. Prietenul cel mai bun al lui Polieuct, Nerah, care era creştin, îşi dorea mult să-l vadă pe acesta credincios. Nerah era cuprins de întristare, ştiindu-şi prietenul străin de credinţa în Iisus Hristos. Auzind Nerah de persecuţia pornită contra creştinilor, i-a spus lui Polieuct: “Prea iubite Polieuct, porunca împărătească, cea care pretutindeni se citeşte, ne va despărţi unul de altul; pentru că eu mă ţin de credinţa creştinească, iar tu de cea elinească; şi când mă vor lua la moarte, te vei lepăda de mine.”
Auzind aceasta Polieuct, îndată a înţeles ce voieşte Nerah şi, luminându-se cu darul Lui Dumnezeu, a început a gândi la cele dumnezeieşti. Polieuct şi-a adus aminte de o vedenie pe care o avusese mai înainte cu câteva zile şi i-a spus bunului său prieten: “Nu te teme, prietene Nerah, nicio despărţire nu va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu Îi slujeşti, apropiindu-se de mine şi, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu putinţă a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur. Apoi şi un cal înaripat mi-a dat.”
Nerah i-a răspuns: “Se cade să laşi păgânătatea elinească şi să te îmbraci întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul înaripat să ştii că înseamnă alergare grabnică spre cer.” Polieuct s-a apropiat atât de mult de Hristos, încât, la scurt timp, a purces la distrugerea idolilor păgâni. Felix, socrul lui Polieuct - care avea împuternicire de la împărat să-i prigonească pe creştini - a încercat să-l convingă să renunţe la credinţă. Pentru că a refuzat, a poruncit să i se taie capul.
