Sfântul Policarp s-a născut în temniţa din Efes, în jurul anului 70 d.H. (părinţii săi fuseseră închişi pentru credinţa în Hristos). La botez, a primit numele Pangratie. Din scrierile Sfântului Irineu aflăm că Policarp a fost ucenicul Sfântului Apostol Ioan.
Înainte ca părinţii săi să fie martirizaţi, sfântul a fost dat în grija Calistei, o femeie bogată şi credincioasă. Se spune că Pangratie le-a dat săracilor tot ce a găsit în hambarele mamei adoptive. Şi, ca să nu fie tulburată de ceea ce făcuse, s-a rugat Lui Dumnezeu şi hambarele s-au umplut la loc. În urma minunii, Calista i-a schimbat numele în Policarp, adică “cel cu multe roade”.
Policarp a fost hirotonit diacon şi preot de către Sfântul Vucol. Episcopii prezenţi la înmormântarea Sfântului Vucol l-au hirotonit episcop. Înainte de a fi martirizat, a călătorit la Roma, unde păstorea Papa Anicet (154-168 d.H.) cu scopul de a rezolva problema datei pascale. În vremea aceea, unii serbau Învierea Domnului pe data de 14 Nisan (aprilie), indiferent în ce zi a săptămânii cădea, odată cu Paştile evreiesc, iar alţii în prima duminică după 14 Nisan. Cei doi nu au ajuns la un acord, dar au rămas uniţi.
Înainte să fie martirizat, Sfântul Policarp a avut o vedenie: a văzut perna pe care dormea arsă în foc. Aşa a înţeles că avea să fie aruncat în foc. La insistenţele proconsulului Quadrat, de a-L blestema pe Hristos, Policarp i-a răspuns: “De 86 de ani îi slujesc şi nu mi-a făcut niciun rău; cum pot eu să blestem pe Împăratul meu, pe Acela care m-a mântuit?”
Sfântul Policarp a fost aruncat atunci în foc, dar flăcările nu se atingeau de el. A fost străpuns cu sabia şi atât de mult sânge a curs din trupul său, încât a stins focul. Se mai spune că, la rugăminţile evreilor, trupul lipsit de viaţă al Sfântului Policarp a fost ars.
