Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost stâlpul monahismului românesc din veacul al XVIII-lea. Cunoscut şi sub numele de Paisie Velicicovski, cuviosul s-a născut la 21 decembrie 1722, fiu al protopopului Ioan din Poltava, primind la botez numele “Petru”. Hotărât să se călugărească, Petru a purces la Mănăstirile Liubeţk şi Medvedovschi, dar, nemulţumit, a ajuns în Lavra Pecerska din marele oraş Kiev, unde a devenit rasofor. Mai apoi, împreună cu Alexie, Paisie s-a decis să plece în Ţările Române.
Ajuns în Ţara Românească, Paisie a vieţuit în Schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, Poiana Mărului şi Cârnu. I-a cunoscut, astfel, pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Cârnu şi pe alţi călugări cu viaţă aleasă. A ajuns apoi la Sfântul Munte Athos, unde a fost tuns în monahism şi unde s-a nevoit vreme de 17 ani. A părăsit Sfântul Munte în anul 1763, pentru a se statornici la Schitul Vărzăreşti din ţinutul Buzăului. De acolo, s-a îndreptat spre Moldova, fiind numit stareţ la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria Mitropolitului Anastasie Crimca. În anul 1775, din pricina ocupaţiei austriece, Paisie s-a retras cu întreaga obşte la Mănăstirea Secu.
Cuviosul Paisie a primit în dar de la Constantin Moruzi Voievod Mănăstirea Neamţului. De aceea, l-a lăsat la Mănăstirea Secu pe duhovnicul Ilarion şi s-a mutat la Neamţ. În scurt timp, numărul călugărilor nemţeni a ajuns la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvăneni, ruşi, ucraineni, bieloruşi, greci, bulgari, sârbi şi chiar păgâni trecuţi la Ortodoxie. În anul 1791, Paisie a fost
hirotonit arhimandrit de către arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, iar trei ani mai târziu, pe 15 noiembrie 1794, a trecut la cele veşnice, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Neamţului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie în anul 1988. De asemenea, în şedinţa Sfântulului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992, s-a hotărât prăznuirea Cuviosului Paisie de la Neamţ şi în bisericile româneşti.
