Sfântul Cuvios Onufrie a trăit în jurul anilor 350-400, în pustiul Egiptului. S-a născut ca rod al rugăciunilor părinţilor săi. După ce a primit botezul, a fost dus de tatăl său la o mănăstire, pentru a creşte potrivit voii lui Dumnezeu. Mai târziu, Sfântul Onufrie părăseşte mănăstirea şi merge în deşert. Călăuzit de un înger, ajunge la Ieremia, un bătrân sihastru. Acesta l-a învăţat ce înseamna viaţa în singurătate. După câteva zile, l-a condus la o peşteră şi i-a spus că acela este locul în care trebuie să se nevoiască. Bătrânul a continuat să-l viziteze o singură dată pe an, până când a trecut la cele veşnice. De la moartea acestuia, Onufrie a rămas fără nicio prezenţă omenească.
Timp de 70 de ani, a îndurat arşiţa zilei, frigul nopţii, luptându-se neîncetat cu demonii şi cu neputinţele firii. După lupte amarnice purtate cu demonii tuturor ispitelor, şi după ce inima lui s-a întărit desăvârşit în dragostea pentru Dumnezeu, un înger al Domnului a început să-i aducă pâine pentru hrana lui. în afară de aceasta, prin marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, lângă chilia lui a crescut un palmier care rodea curmale din belşug, şi a început să izvorască şi un fir bun de apă dulce, din care îşi putea potoli setea. "Dar cu toate acestea", a zis Marele Onufrie, "eu cel mai mult mă hrănesc şi îmi astâmpăr setea cu cuvintele cele dulci ale lui Dumnezeu".
După aceşti ani, Cuviosul Pafnutie cel Mare merge călăuzit de înger prin deşert, vreme de patruzeci de zile fără hrană şi ajunge la peştera Cuviosului Onufrie. întrebat de Pafnutie cum s-a împărtăşit în tot acest timp petrecut în pustie, Cuviosul Onufrie a răspuns că în fiecare duminică, un înger al Domnului aducea fiecărui pustnic Trupul şi Sângele Domnului.
Au petrecut toată noaptea în rugăciune, iar în zorii zilei, bătrânul Onufrie i-a descoperit Sfântului Pafnutie că Dumnezeu l-a călăuzit până la peştera sa, pentru a-i îngropa trupul, căci venise vremea să treacă la cele veşnice. În pragul morţii sale i-a spus lui Pafnutie: "Lepădând toată grija lumească pentru a ne dărui lui Dumnezeu, nu mai simţim nici foame, nici sete, nici vreo altă slăbiciune. Şi atunci când unul dintre noi doreşte cu nostalgie să revadă oamenii, îngerii îl duc, prin mijlocirea vedeniei, în rai, unde se vede atât de pătruns de lumina dumnezeiască, încât uită de toate greutăţile sale şi se întoarce cu mult mai mare putere la asceza sa“.
După aceste cuvinte, Cuviosul Onufrie s-a întins pe pământ şi a murit. Mormântul său a fost săpat de doi lei. îngropând cu cinste trupul Sfântului Onufrie, Pafnutie s-a întors la Mănăstirea lui şi le-a descoperit şi celorlalţi fraţi, viaţa minunată a acestui mare sfânt.
Pentru că şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în pustiul Egiptului, a rămas în istora Bisericii drept pildă a sihaştrilor.
