Născut în anul 360 d.H., Sfântul Isidor Pelusiotul este unul dintre sfinţii care s-au nevoit în Egipt. Rudă cu arhiepiscopul Teofil şi cu Chiril al Alexandriei, Isodor a devenit monah de tânăr, vieţuind pe Muntele Pelusion, în vremea împăratului Teodosie cel Mic. Istoricii bisericeşti mărturisesc despre viaţa sfântă şi înţelepciunea cu care a fost dăruit Isidor. De la el ne-au rămas multe cuvinte folositoare, îndeosebi sub forma scrisorilor.
Lui Paladie, episcopul Elinopoliei, i-a spus: “De vorbele femeieşti fugi pe cât poţi, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decât acei care s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Toţi să se încredinţeze de acestea, că şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: ce este mai tare decât piatra şi ce este mai moale decât apa şi, mai ales, decât picăturile de apă?”
Una dintre cele mai celebre ziceri ale sale o găsim în Patericul Egiptean: “Viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.”
Acest sfânt învaţă că omul cel sfinţit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci pe cele smerite să le socotească. “De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase se întunecă şi cele mari se micşorează. Drept aceea, de voieşte cineva să-şi arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla!”
Cuviosul Isidor a trecut la Domnul între anii 435 si 440 d.H.
