Sfântul Ioanichie cel Mare s-a născut în Bitinia şi a trăit în timpul împăratului Leon Isaurul (717-740). În tinereţe a luptat pentru distrugerea icoanelor. A renunţat la iconoclasm în momentul în care un călugăr, care apăra cultul icoanelor, i-a spus pe nume, deşi se vedeau pentru prima dată.
Sfântul Ioanichie cel Mare a fost şi un soldat remarcabil, reuşind să-i salveze viaţa împăratului într-o luptă cu bulgarii.
S-a retras din armată după încheierea luptei cu bulgarii şi a ales să-şi petreacă viaţa în mănăstire. După ce vieţuieşte în câteva mănăstiri, decide să se retragă în pustiu. După un timp petrecut în pustiu, se stabileşte mai întâi în Muntele Conturiului, iar apoi în Muntele Olimp. Din cauza invidiei, un monah a încercat să-l otrăvească, altul i-a dat foc chiliei, un altul să-l străpungă cu toiagul, însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rămas în viaţă.
A fost un luptător pentru cinstirea sfintelor icoane. Împreună cu patriarhul Metodie şi cu împărăteasa Teodora, a restabilit cinstirea sfintelor icoane.
A trecut la cele veşnice în jurul anului 846. Rodul luptei sale pentru dreapta credinţă este mărturisit şi astăzi în slujbele bisericeşti: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Pomenirea din această zi este cunoscută şi sub denumirea de Moşii de toamnă. Ţinând seama că nu ştim unde se află cei morţi, ne rugăm atât pentru cei din iad, cât şi pentru cei din rai.
Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi”, termen care are înţelesul de stare din care te poţi trezi. Ea nu vorbeşte de trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Hristos îi va dărui cuvântului „adormit”, înţelesul care îl asociază cu Învierea. Când Mântuitorul ajunge în casa lui Iair, a cărui fiică, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
