Hariton Mărturisitorul a vieţuit în cetatea Iconiu din Licaonia, în timpul împăratului roman Aurelian (270-275 d.H.). Atunci când a ieşit poruncă de la împărat ca, în toate părţile imperiului, creştinii să fie siliţi a jertfi zeilor, iar cei ce nu se vor supune să fie ucişi, Hariton strălucea în credinţă, între cetăţenii Iconiei. El a fost prins, legat şi adus la judecată de către guvernatorul provinciei. Judecătorul l-a întrebat: “De ce nu te închini zeilor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi pleacă, smeriţi, capetele?” Hariton a răspuns: “Toţi idolii păgânilor sunt diavoli care, pentru mândria lor, au fost aruncaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene Dumnezeului Celui Prea Înalt. Iar acum oamenii fără minte şi înşelaţi caută să-i cinstească, ca pe dumnezei. Şi ei, şi cei ce li se inchină lor vor pieri curând, ca şi fumul stingându-se se vor pierde, de aceea nu mă voi închina lor. Eu Îl am pe Adevăratul Dumnezeu, Căruia Îi slujesc şi mă închin, Ziditorul şi Mantuitorul lumii, Care trăieşte în veci”.
Pentru aceste cuvinte, Hariton a fost torturat şi bătut atât de crunt, încât trupul i s-a făcut numai o rană. A fost eliberat din temniţă abia după moartea împăratului Aurelian.
Pe când se îndrepta către Ierusalim, Hariton a fost prins de nişte tâlhari. Un şarpe veninos a intrat în vasul cu vin din care beau tâlharii şi le-a adus acestora moartea. Sfântul Hariton a făcut o biserică din peştera tâlharilor şi, cu aurul găsit acolo, a ridicat o mănăstire. El a trecut la cele veşnice la adânci bătrâneţi.
