Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare a trăit în sec. al IV-lea, pe vremea împăratului roman Graţian. S-a născut în Melitina Armeniei, din pântece sterp. Numele său înseamnă, în greacă, “voie bună”. La vârsta de 29 de ani, Eftimie pleacă la Ierusalim şi se nevoieşte într-o peşteră. Acolo a săvârşit multe minuni: a hrănit 400 de călători, deşi nu avea pâine nici pentru zece persoane, a deschis porţile cerului tămăduind pământul de nerodire şi a făcut, prin rugăciune, ca multe femei sterpe să aibă copii.
La acea vreme, Terevon saracinul şi-a adus soţia stearpă înaintea Cuviosului Eftimie: “Ştiu să mă plec, cinstite părinte, că te va asculta Dumnezeu dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut şi nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că soţia mea e stearpă, te rog, părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască fiu”. Înţelegând credinţa lor, cuviosul i-a pecetluit de trei ori cu semnul crucii şi, atingând cu mâna pântecele femeii, a zis: “Mergeţi, bucurându-vă întru Domnul, pentru că vă dăruieşte prin iubirea Lui de oameni trei fii”. Crezând cuvintele cuviosului, cei doi s-au dus cu bucurie; apoi a zămislit cea stearpă trei fii, după proorocia părintelui.
Sfântul Eftimie a fost un mare apărător al dogmelor bisericeşti. A luptat contra lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei l-a numit “luptător şi învăţător al dreptei-credinţe”. Eftimie a mărturisit că în Iisus Hristos sunt două firi - firea dumnezeiască şi firea omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Sfântul Eftimie cel Mare a trecut la cele veşnice în pace, la vârsta de 97 de ani.
