Domnia lui Brâncoveanu a fost marcată de apariţia Bibliei în limba română, în anul 1688. Domnitorul şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor şi a înfiinţat o nouă Academie Domnească, transformând şcoala de la Sf. Sava în “colegiu public pentru pământeni şi străini”. Brâncoveanu l-a adus de la Istanbul pe viitorul Mitropolit Antim Ivireanul, care va tipări cărţi în română, greacă, slavonă, georgiană şi arabă. A ctitorit bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mănăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti, unde odihnesc sfintele sale moaşte.
Pentru că a refuzat să se lepede de credină, pe 15 august 1714, când împlinea 60 de ani, domnitorul a fost decapitat împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache. Legaţi în lanţuri, mărturisitorii au fost duşi în faţa sultanului Ahmed. Când sultanul i-a cerut să renunţe la credinţă, Brâncoveanu a răspuns: “De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit şi în ea vreau să mor!”
Auzind aceasta, sultanul a poruncit să fie tăiate capetele copiilor domnitorului. Primul cap care a căzut a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat Ştefan şi Radu. Când a sosit rândul lui Matei, fiul cel mic, acesta a început să plângă. Tatăl i-a poruncit să se asemene fraţilor, iar copilul s-a îndreptat spre jertfă. Au urmat Ianache Văcărescu, apoi domnitorul martir care şi-a făcut cruce şi a spus: “Doamne, fie voia Ta!”.
Trupurile martirilor au fost aruncate în Bosfor, fiind scoase de creştini şi îngropate într-o mănăstire de lângă Ţarigrad. Doamna Maria a adus pe ascuns rămăşitele domnului şi le-a îngropat în Biserica “Sf. Gheorghe Nou”. A aşezat peste mormânt o piatră cu pajura Ţării Româneşti, iar deasupra a pus o candelă de argint. Pornind de la inscripţia de pe candelă (datată 12 iunie 1720), V. Drăghiceanu a făcut, în 1914, senzaţionala descoperire a mormântului voievodal.
