Originară din cetatea Romei, Eugenia a plecat împreună cu părinţii la Alexandria, după ce aceştia au primit de la împărat o înaltă dregătorie. În cetatea Alexandriei, Eugenia şi-a părăsit pe ascuns părinţii: s-a îmbrăcat bărbăteşte, a luat cu ea două slujnice şi, într-o noapte, a fugit de-acasă. S-a dus apoi la episcop şi a primit de la el sfântul botez. Eugenia şi-a tuns părul capului, s-a numit “Eugeniu” şi s-a dus la o mănăstire, unde a trăit în osteneli, nevoinţe şi privegheri. Strălucea ca o candelă, aşa că fraţii l-au rugat să le fie stareţ. N-ar fi vrut, dar, silit de cuvintele şi de dragostea lor frăţească, “Eugeniu” a primit.
Dar o femeie, Melantia, neagră la suflet, venită, chipurile, ca să se roage la mănăstire, s-a îndrăgostit de chipul lui “Eugeniu”. Ea s-a prefăcut că e bolnavă şi l-a rugat pe Eugeniu să-i îngăduie să-i spună despre “boală”, că altfel nu se poate vindeca. Melantia îi grăia aceste vorbe cu lacrimi, iar cuvintele ei i-a mişcat inima stareţului. Curat la inimă fiind, acesta a primit-o fără să-şi dea seama de viclenia ei. Când s-a văzut singură cu stareţul, desfrânarea i-a aprins şi mai mult inima Melantiei.
Aprinsă de patimă, ea a încercat să aducă ocară şi păcat asupra lui “Eugeniu”, dar, pentru că nu a reuşit, s-a dus la prefectul oraşului - nimeni altul decât tatăl Eugeniei - şi a făcut plângere împotriva stareţului. Ea a spus că acesta înşeală femeile cinstite, folosind vorbe viclene, şi că ar fi necinstit-o şi pe ea. Auzind acestea, prefectul s-a umplut de mânie şi a trimis să-l aducă la el pe Eugeniu şi pe monahi. Să-i aducă legaţi ca pe nişte păcătoşi, mincinoşi şi făcători de rele, să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată şi să dea socoteală.
Dar Dumnezeu a făcut-o de ruşine pe Melantia, când Eugenia a mărturisit că este femeie şi că este fiica prefectului. Însuşi prefectul a ales să fie botezat în religia creştină. Iar mai târziu, Eugenia avea să-L proslăvească pe Domnul prin moarte de martir, la Roma.