Multi analisti politici, politologi si sociologi, considera ca un model de egalitate ar putea fi egalitatea sanselor sau meritocratia, adica modelul neoliberal. Din fericire sau din pacate, acest tip de societate este nerealist si utopic. O societate radical meritocratica va crea intotdeauna inegalitati profunde, care vor ameninta coeziunea sociala. Cineva care este doar putin mai talentat decit altul va lua un salariu mai mare. Un jucator de tenis de performanta sau un interpret de muzica de opera cistiga mult mai mult decit unul care nu este la fel de bun, iar aceasta se intimpla nu in ciuda ci datorita faptului ca opereaza sistemul meritocratic. Daca limitele care fac diferenta intre un produs de succes si esec abia pot fi percepute, in afaceri diferentele sunt enorme. Indivizi perceputi ca ar face parte dintr-o noua categorie, a "celebritatilor necunoscute" vor fi recompensati disproportionat. Daca nu este insotita de o schimbare structurala a distributiei locurilor de munca, prin definitie aceasta putind fi doar tranzitorie, o societate meritocratica va fi marcata de o mobilitate descendenta: multi vor trebui sa coboare pentru ca altii sa urce, avind efecte de alienare asupra celor afectati. Nu numai ca acestia vor fi aruncati la marginea inferioara a societatii, dar vor afla ca lipsa de posibilitati va face ca aceasta sa fie dreapta si corecta: greu de imaginat ceva mai descurajant! In societatile contemporane doua forme de excludere devin marcante. Una este excluderea celor de jos, indepartati de fluxul de oportunitati pe care societatea il ofera. La virf se situeaza excluderea voluntara, "revolta elitelor": o restringere din institutiile publice a unei parti apartinind grupurilor mai bogate, care aleg sa traiasca separate de restul societatii. Grupurile privilegiate incep sa locuiasca in comunitati tip fortareata si parasesc sistemele publice de educatie si de sanatate. O societate in intregime meritocratica nu este numai irealizabila, este o idee care se contrazice singura! Intr-o astfel de ordine sociala, privilegiatii sunt, in mod obligatoriu, capabili sa confere privilegii copiilor lor - distrugind astfel meritocratia. Ce ar trebui atunci sa insemne egalitatea? Noile abordari definesc egalitatea ca includere, iar inegalitatea ca excludere. Includerea se refera in sensul ei cel mai larg la cetatenie, la drepturi politice si civile, la obligatiile pe care toti membrii unei societati ar trebui sa le aiba, nu numai formal ci ca o realitate a vietii lor. De asemenea se refera la oportunitatile si la implicarea in spatiul public. Accesul la munca este principalul context de oportunitati. Educatia este altul si va fi si in continuare. La fel cum au procedat orasele americane timp indelungat, orasele europene atrag un mare numar de imigranti, creind o noua clasa a "noilor saraci" la Londra, Paris, Berlin, Roma sau alte orase europene. In consecinta, excluderea economica este deseori si fizica si culturala. In zonele defavorizate casele intra in ruina, iar lipsa locurilor de munca creaza premise pentru absenteism scolar conducind la instabilitate sociala si dezorganizare. Ridicarea calitatii educatiei publice, sustinerea unui sistem sanitar bine pus la punct si controlarea nivelurilor de infractionalitate sunt toate relevante pentru asigurarea unui sistem echitabil si mai ales just. Acolo unde "protectia" presupune numai o conotatie negativa si este indreptata in mare masura asupra saracilor, rezultatele vor produce, asa cum s-a dovedit deja, discordie. Investitia in educatie ar trebui sa fie un imperativ al guvernarii, baza fundamentala pentru "redistribuirea posibilitatilor". O alta masura esentiala pentru reducerea inegalitatilor este implicarea pe piata muncii. Munca are avantaje multiple: asigura un venit persoanei respective, ofera un simt al stabilitatii si al directiei in viata si creeaza avutie pentru intreaga societate. O societate inclusiva trebuie sa asigure nevoile fundamentale ale celor care nu pot munci si trebuie sa recunoasca o mai mare diversitate a idealurilor pe care viata le are de oferit!
